înțelegerea nu crește după numărul cuielor bătute în limbă
*
săruți floarea cuiului. apoi bați în retragere.
armatele de spiriduși, pe după uși.
o albăstrea se ițește prin gaura cheii.
și alte priviri nevinovate coboară cerul aici, mai aproape,
priviri de cuie explodate în peretele invizibilului,
cât să muți o floare într-un alt cuvânt,
ca într-un ghiveci cu pământ roditor de-nțelesuri.
*
ți s-a pustiit limba după atâta „vânare de vânt”.
cuvântul s-a înnegrit de-ntristare. dar, nu-i nimic,
îl speli cu apă de vise și e ca nou,
poate să iasă din defensivă, în ciuda cucuielor încasate
când s-a lovit de peretele invizibilului,
în ciuda cuielor ce i-au înflorit în carne
după ce a primit botezul sensului.
*
după toate acestea,
prea multe nu-ți mai trebuie să dai sens lui „a fi”.
nici răsucirea în spirala iluziei,
nici beția cu poșirca unui viitor incolor.
lași spațiu cât pentru o înțelegere târzie,
nici prea mult, nici prea puțin.
știi și tu: înțelegerea crește după măsura iubirii.
,,știi și tu: înțelegerea crește după măsura iubirii."