poem în pustiu

și-apoi venea un pustiu ca o lepădare de gând în miezul secetei

încetaserăm să ne-nconjurăm de toate cele mișcătoare înainte de

a trece câteva eternități de probă în rezervă pentru cine știe ce

solemnități gratuite în sfârșit am lăsat un car de vorbe în urmă

alături de un altul plin de oale sparte lipseau figuranții am

încropit din zdrențe și buștenii rămași de la ultimul foc pentru

inimile înghețate niște sperietori mai acătării cam rigide însă

capabile de a tulbura liniștea unui public neieșit din canoane

undeva deasupra tabela de scor ne arăta absurditatea ideii de a

împleti firele albe cu firele negre ca și cum în părul nostru cărunt

s-ar putea întrezări un fel de bici al înțelepciunii ceva tinzând

spre adevăr dar împopoțonat cu multe minciunici colorate strident

caută să mai rămâi doar o lungime de dor în această dimensiune

a cântecului foaie verde printre dinți noi n-avem deloc arginți

să ne luăm o casă nouă nu te face-acum că plouă nu mai bine să

ieșim dincolo de pârleaz vezi s-au oprit unii ca la poarta nouă

lasă-l pustiului de gând uită-te și tu la figuranții ăia cum stau

lemn nu știu de ce nemișcarea lor te înfioară aș bate în lemn

să mă apropii nu pot ceva mă ține la distanță poate aerul de

lemn solemn ce-i înconjoară fixitatea privirii din ochii de

cărbune în plus tabela de scor arăta egalitatea mai precis

-10 la puterea adevărului așa că lasă minciunicile pentru cei

versați în camuflare verde verde și iar verde unu-n alb sub

el se pierde de-acum e clar învinsul rămâne doar cu surâsul