George Mira

Aveți dreptate, prea multă cruzime scursă din televizor, dar mai bine scriați un eseu despre asta.

Interesant este că viziunea acesta: „ne mutăm unul în celălalt” pare a fi un fel de obsesie și pentru alții. Citeam, nu cu mult timp în urmă, o altă poezie (Florin Caragiu – „amurgul idolilor” – poezie postată pe acest site pe 14 feb. 2008 ), în care descopeream versul: „am căzut în tine demult și nu există ieșire”. Un loc comun? Un impuls inconștient? Psihanaliza (după Jung) ar spune că e vorba de o reflectare a unui arhetip din subconștientul colectiv: anima. Iată-l și într-o poezie a Etei Boeriu: „asemănarea-acestor două trupuri/când curg dintr-unu-ntr-altul ca nisipul/clepsidrelor…” („Rugă pentru înserare”, din vol. „Ce vânăt crâng”- 1971). Eu însumi scriam într-un text mai vechi: „ne scurgem unul într-altul…”, fără să fi citit versurile pe care le-am citat mai sus…

Tăcere apăsătoare în fața unui tablou sumbru. Tăcere sugerată și de multele pauze din construcția poemului (propoziții scurte, eliptice: „Ochi înserați.” „Doar eu.” „Încă puțin. Să te mai văd. Popas./Singuri și muți.”). Un fel de incantație sau, mai curând, un bocet.
De remarcat și meșteșugul bine însușit al versificației, necesar unei astfel de poezii cu formă fixă.

Interesant acest experiment care mizează pe puterea cuvântului neîngrădit de reguli sintactice. Cuvântul „liber” are un alt efect asupra receptorului, care poate fi uneori mai atent la construcția unui text poetic decât la sensurile cuvintelor. Sunt cuvinte care ascund o adevărată filozofie sub aparența simplei funcționalități în vorbirea cotidiană. Fiecare cuvânt are istoria lui. O colectivitate îi întărește și-i confirmă existența prin atribuirea unor sensuri, care se suprapun sau nu cu cele percepute de fiecare individ în parte.

Este adevărat că „barbar” avea sensul de „străin de rasa greacă”, dar în timp a căpătat și altele: „sălbatic”, „necivilizat”, „primitiv”, „crud” etc. Eticheta de „barbari” a fost aplicată strămoșilor noștri probabil (nu sunt specialist) de occidentali. Iată ce scrie în Enciclopedia Encarta despre traci și cred că e ușor de ghicit cu ce sens este folosit cuvântul: „The Thracians were a barbaric, warlike people”. Trebuie să ne simțim jigniți? Eu zic că nu, dacă ne gândim că nu puțini au fost cei care au susținut ideea că nu se poate vorbi despre culturi superiore și culturi inferioare (acestea din urmă, dezvoltate în așa-zisele societăți primitive).
Afirmația „dacii l-au preferat pe Traian în armură în locul lui Decebal, care purta căciula dacică” este stupidă din alt punct de vedere. E ca și cum ai spune că cineva preferă să bea otravă dintr-o cupă de aur, decât să bea vin dintr-o oală de lut. Traian nu venise să le aducă flori dacilor, ci să-i ucidă, să le ia aurul și femeile…

Dacă – din cauza titlului – unii comentatori ai acestei poezii s-au gândit la „Nitz” (mai bine-i ziceați Niță și-i dădeam și cetățenie română), eu (mă) întreb dacă nu cumva primul vers e inspirat dintr-un cunoscut cântec (”Killing me softly…”). Nu ar fi nimic rău în asta, dacă ne gândim la „estetica citării” propusă de postmodernism.
Cineva vorbește mai sus de un portret al ființei iubite, realizat prin complemente – eu nu „văd” nici un portret și știu că ai nevoie de atribute, nu de complemente pentru un portret.
Mi-au plăcut versurile: „când trupul devine abrupt/și hrana e o lumină ce trece prin noi” (spiritualizare); „oamenii sunt prăpăstii pe lângă care pășim/cu ochii închiși” (nu cred că e o cacofonie „lângă care”, dar se poate reformula).
Versul „am căzut în tine demult și nu există ieșire” pare o banalitate, dar este salvat de finalul, într-adevăr fericit.

Cred că ai procedat bine pornind de la înfățișarea unui oraș românesc pentru a aduce în discuție câteva probleme de estetică. E adevărat, nu poți epuiza într-un eseu controversele de genul „frumosul relativ” vs. „frumosul absolut” sau relația etic-estetic.
Pentru început, două cuvinte-cheie care apar în eseul tău: „proporție” și „armonie” – aceste principii estetice se regăsesc în filosofia grecilor antici, dar și la artiștii Renașterii și la artiștii moderni (arta abstractă încercă recuperarea lor).
Al alt element-cheie din eseul tău: „bunul simț” (pe care eu îl citesc ca sinonim pentru expresia „bun gust”). Dacă definim kitsch-ul drept „artă” a prostului gust, atunci clădirile pe care le descrii se încadrează perfect în această categorie. Kitsch-ul amestecă stilurile artistice prin copierea unor modele consacrate, le subordonează ideilor de util, confortabil, distractiv – de aici iau naștere „hibrizii monstruoși” de care vorbești. Este foarte bine că aduci în discuție și latura morală, deoarece trăsătura fundamentală a kitsch-ului este minciuna (estetică și nu numai).

„Viața e un stadion…”; „Viața este un mecanism complicat…”
S-au făcut atâtea comparații de felul acesta: viața e un vis, viața e o luptă, viața e un joc etc., încât mă întreb dacă mai există ceva cu care să nu fi fost comparată viața. Apropo de metafora cu stadionul, îmi amintesc că undeva am scris: „viața (sau lumea) este un campionat de… glume proaste.”
Evoluția societății? Evoluția gândirii? Nu știu de ce privesc din ce în ce mai suspicios cuvântul „evoluție”, când e vorba de societate. Îmi amintește probabil de religia progresului propovăduită de marxiști (și nu numai).

Este interesantă ideea că „textul în forma virtuală” poate căpăta o formă finală sub influența comentariilor cititorilor. Deși pare ceva nou, un avantaj al epocii internetului, mie mi se pare mai curând recuperarea unui statut pe care l-a pierdut artistul din comunitățile tradiționale. Interacțiunea care se produce între scriitor și receptorii mesajului său este comparabilă cu cea din societățile arhaice, unde artistul popular își putea adapta/modela discursul în funcție de publicul cu care se afla în relație directă.
[De corectat: „(se putea) „urmări” în loc de „(se putea) urmării”]

Placut:\"silueta noastră va rămâne/imprimată cumva în sol ca o urmă de pas/dublu\"
De corectat: \"no man\'s land\" in loc de \"no mans land\"

Parintii care devin mici... Chestia asta imi aminteste de o poezie a Anei Blandiana.
Mai mult imi plac versurile: \"gândurile noastre copii/ce merg pe stradă în locul nostru\" (ca metafora). Cred ca ar fi fost bine daca evitai reluarea adj. \"noastre\"/\"nostru\".

Parintii care devin mici... Chestia asta imi aminteste de o poezie a Anei Blandiana.
Mai mult imi plac versurile: \"gândurile noastre copii/ce merg pe stradă în locul nostru\" (ca metafora). Cred ca ar fi fost bine daca evitai reluarea adj. \"noastre\"/\"nostru\".

Cum ar fi fost dacă… Pot fi interesante astfel de speculații, deși nu știu la ce ne ajută, în afara implicării noastre într-un exercițiu de imaginație. Este – dacă vrei – „motorul” literaturii SF (și nu numai).
„Dacă Iisus nu s-ar fi născut…” Un creștin nu-și pune niciodată întrebarea aceasta, fiindcă știe că El trebuia să se nască, să vină între noi așa cum s-a profețit. Așa cum niciun budist nu-și pune întrebarea „Ce ar fi fost dacă nu s-ar fi născut Buddha?”

O singură observație referitoare la următoarea frază:
„Mai corect din punct de vedere logic ar fi să spunem că această ultimă categorie de sintagme denotative denotau nimic, căci dacă ele n-ar denota nimic asta ar însemna că ele ar denota altceva decât nimicul, adică ar denota ceva.”
În limba română funcționează sistemul negației duble, prin urmare, e corect să spunem „nu denotau nimic” (cum spui mai sus), nu „denotau nimic”. Alt exemplu: e corectă formularea „Nu am nimic” (din punctul de vedere al funcționării negației în limba română) și incorectă construcția „Eu am nimic”. Spre deosebire de engleză, unde funcționează negația simplă: „I have nothing” nu „I don’t have nothing”.

Si mie mi-a placut, cu exceptia finalului scris in engleza (am observat ca faci asta si in \"Ghidul violatorului modern\").

\"mi-au placut\" nu \"mi-a placut\". scuze

Mi-a placut mai ales versurile:
\"să nu te rogi niciodată
în parcul acesta
cu miros de casă pustie
corbii înghit vorbele celor vii
chiar înainte să fie rostite\"
Atmosfera oarecum bacoviana.
Am redeschis dosarul \"Corbului\" vorba lui Sorescu. Si eu am postat ieri o poezie \"Corbii\"

Un frumos poem de dragoste, în retorica moderniștilor. Mi-a reținut atenția imaginea: „mâinile rădăcini pe trupul tău”.

...Condeiu-n rangă și capu-n călimară...

Citind titlul, subtitlul și primul vers am avut senzația faci abuz de referințe la Dostoievski. Dar poemul „curge” frumos mai departe, referința livrescă rămânând doar pretext / pre-text. Imaginile se succed cu o forță reînviată de fiecare dată: „ninsoarea aceasta complice timpului”; „câte detalii dispar / între două căderi inconștiente de pleoape”; „gerul aceasta / ce bate în cuie filmul cu ninsori de odinioară / derulat pe crucea amintirilor”; „doar inima se mai încrâncenează / să miște unghiile”.