Biserica Sfântul Nicolae - 2

Adriane,
citesc si eu, ca mai tot amul si, uneori, las semn, sunt alaturi de tine, ma bucur si te salut, din pacala fagetelului, cu toata prietenia mea. poem in poem cu cea mai sfanta dintre sfinte - mama...

Înțeleg că am lăsat un semn într-un spațiu interior în care rezonează amintirile noastre. Ne mai auzim, ne mai citim.

durere din durere se stinge in lumina, se duce pacea-n cer si trupul ei in tina

Din cât a fost, a mai rămas un ceas.
În strane îngeri ne-au trimis osândă
Să-ți port icoana-n trup de bun rămas

Liviu - Fractura respirației a venit de la sine, ca o necesitate a reformulării unei stări fără corespondență și greu pieritoare din cugetul autorului. Asta ar fi rostul sonetelor din acest ciclu : nu să descrie un spațiu mai mult sau mai puțin cunoscut de cititor, nu să furnizeze o lecție de geografie, ci să aducă trăirile particulare și general omenești ale celui ce a pornit pe drumul Golgotei.
Ioan - trăim fiecare sub apăsarea acestei \"osânde\". Unii se nevoiesc să o și noteze. Poate devine mai puțin pieritoare.

Tăcere apăsătoare în fața unui tablou sumbru. Tăcere sugerată și de multele pauze din construcția poemului (propoziții scurte, eliptice: „Ochi înserați.” „Doar eu.” „Încă puțin. Să te mai văd. Popas./Singuri și muți.”). Un fel de incantație sau, mai curând, un bocet.
De remarcat și meșteșugul bine însușit al versificației, necesar unei astfel de poezii cu formă fixă.

Popasul meu în dreptul unor obiective brașovene, ai observat că se face prin seva amintirilor personale, pentru a da un relief de viață reală. Este o geografie interioară și de aceea, deseori, amintirea se apropie de momente decisive și dramatice. Ele se rețin cel mai adânc în conștiințe.