george ionita

Un iepuraș spunea la toți,că-i cel mai tare Și că strămoșii săi au fost niște fricoși Că el se antrenează prin săli de fitness Și are-acum doar fibră și bicepși arătoși De sus îl urmărea zîmbind

Turmele de oi coboară Și munții rămîn iar stingheri Au mai lăsat în urmă o vară Ciobanii cu sarici de nori Asinii le cară desagii Iar cîinii aleargă lătrînd Din iarba uscată

Voi răni zorile cu lacrimi amare și mă voi ascunde sub a crinilor petale îngeri obosiți mă vor atinge cu aripi însîngerate iar ochii mei de-acuma orbi nu vor privi decît în noapte timpul

În curtea cu meri înfloriți unde cerul era întotdeauna albastru a mai rămas un singur om tăcut cu privirea pierdută el stă la pîndă timpul parcă-ar vrea s-ascundă în colivia cu gratii

Pe planeta visului meu tu ești sînge din care se adapă zborul păsărilor unde îngerii vin să se odihnească după ce-au înălțat curcubeie tăcute aripi netulburate culori... Micul Prinț

Am înțeles n-o să te mai caut... tu astăzi ai ales: m-ai alungat de-acum voi fi iar singur și pustiu din nou rătăcitor fără să văd că e târziu sau poate s-a făcut devreme o să

Soarele sângerează lumina înroșind pietrele făcându-le inimi împietrite apa rănită agonizând curge printre sălcii ce plâng cu lacrimi de sânge din lanuri aurii se-nalță flăcări de maci la

Un trup gol de iubire durerea-și picură-n extaz irosindu-și clipa de a fi într-o lume sălbatică uitată de Dumnezeu...

Singuri agonizând în case cu oglinzi interzise fără speranțe fără visuri chipuri uitate de nopți privegheate urâte apusuri zori așteptați cu spaimă îmbătrânite amintiri descuamate

Salcîmii iar vor înflori Și florile vor ninge cu parfum Soarele-n amurg se va topi Risipind încă o zi În fuioarele de fum * Bărcuțe de hârtie Pe tumultoase ape... Ce departe ești

Dumnezeu ne-a drămuit fiecăruia o clipă mare cât o viață poruncindu-ne !să fim oameni adică să iubim restul este doar un somn etern unde nu putem nici măcar să visăm

În satul pierdut printre nămeții de floare am regăsit copilăria ascunsă-ntr-un colț de uitare peste care s-au așternut primăveri neiertătoare din crisalida timpului renasc tot mai

Să fim călătoare frunze și vântul să ne-mprăștie să plutim pe-alei confuze de noi nimeni să nu știe Și când timpul ne va bate o să coborâm din zbor ne vom așeza uscate să fim umbre în

Azi m-am întors în satul meu ca un străin,necunoscut acasă doar aici voi fi mereu aici de unde visul a-nceput Pustiu e-acuma în ogradă în loc de flori cresc buruieni și gardul într-o parte

Mă-ntorc înfrânt acasă mamă și-atât de obosit primește-mă și-alină-mi rănile și mângâie-mi iar părul devreme-ncărunțit căci fiecare vamă-a fost o încercare plătită cu un teanc de visuri când