george ionita

Ce poate fi mai trist în lumea asta decât să vezi cum lumina din ochii unui copil se stinge încet încet până devine amintire? Că jocul a rămas

De câte ori mă-ntorc acasă Eu te găsesc mereu în prag Căci știu că dorul te apasă Și ți-am rămas la fel de drag Cu ochii-n lacrimi mă privești Și-n piept inima-ți

Noaptea pândește cu ochi de umbre Ziua ce coboară spre altă dimineață Soarele-și frânge lumina-n penumbre Și luna răsare din marea de gheață

Se tulbură albastrul cer De-atâtea aripi care bat De zborul geometric în echer Când spre apus cocorii au plecat Pe câmp măceșele sunt rumene Pădurea

Ascult în noapte ploaia care cade Și vântul cum vuiește-afară E timpul să îți scriu de dorul ce mă arde Dar tocul neclintit rămâne-n călimară În

Voi hiberna în cartea mea nenumărate ierni și filele se vor îngălbeni în netulburarea lor până ce atingerea ta mă va trezi într-o dimineață

Toamna coboară peste istovita pădure Amurguri se scurg în clepsidră Curcubeu rănit de soare răstignind ploaia Doar

Se-nalță printre fumuri de țigară Un cântec trist, îngănat la saxofon Și tu privești tăcută într-o gară Cum trenurile se înșiră la peron...

Aș vrea să mă ții în palmă și privirea ta să mă facă fărâme să nu mai fiu blestemul tău să nu mai fii destinul meu Nu trebuie să-ți

Vom desena pe nisipul mării cu trupurile noastre și vom trăi îmbrățișați de verde alge între două valuri