george ionita

Marea vuiește la țărmuri un vaier se-aude și-n larg sirenele plâng în adâncuri se frânge în valuri firavul catarg... noaptea se lasă polară!... mormântul de ape se-așterne-n

Noaptea se așterne ca un laț în jurul meu sufocându-mă făcând cerul să curgă și pomii și casele într-un amestec opac fără-nceputuri fără sfârșit... liniștea îmi perforează timpanele din

Citesc și recitesc cartea ta într-o tăcere mută perplexă \"în această zi fără soare în care cerul trimite lacrimi de toamnă\" și mâine când totul va fi nins și culorile se vor

Se leagănă-n vânt cuibul uscat printre ramuri strâmbe stă gata să cadă cocorii demult au plecat departe-n pustiul fără zăpadă Cârduri de ciori acoperă cerul aerul vibrează de cântatul afon cu

Cerul coboară întunecata noapte Și ziua se stinge în dospita zare Luna prelungă abia răzbate Cărări dezvelind ascunse sub umbre Plutește parfumul înfloriților tei Și glasul tău mă cheamă de

Luna desparte noaptea de noapte Și raze se cuibăresc în pridvoare Vântul obosit se zbate-n șoapte Se leagănă florile în răzoare * Singur pe alei pustii Printre sălcii

Sub pleoapa de smoală noaptea se scurge opacă la colțuri de umbre contururi se joacă... liniștea-i acum stăpână! doar câinii mai latră doar greieri se-ngână chipul tău - străină lumină ...

Am să te caut sub grele pleoape În noaptea golită de lumină Visul să mi te-aducă-aproape Tu să mă ierți de orice vină Și să rămânem amândoi Pe țărmul istovit de valuri Orele să bată

Iubita mea cu ochi de frunză Și privirea veșnic primăvară Cu părul negru ce-ți coboară Pe umeri albi ca de madonă Cât am dorit în brațe să te țin Mireasa mea să-mi fii pe viață Dar ochii tăi

Ninge peste orașul ruină și câini vagabonzi peste oameni cu frunți încruntate și mersul mecanic - scormonitori printre grămezi de gunoaie și noroc... Cade prima ninsoare peste mâna

Respir aerul unei lumi imunde... Pe sticla teveului o tânără moderatoare râde cu gura până la urechi - vizibil satisfăcută de interlocutorii săi (poate până la...) care afirmă că lumea se

Cerul albastru răsfrânt în privirea ta acoperind cu apusuri de pleoape soarele stins peste portul stingherelor corăbii înecând clipele uitatei zile... Chipul tău împrăștiat de iarnă fărâmițat

Pe o petală doi fluturi îmbrățișați acoperiți de noapte * Pescăruș în zbor căutând un catarg luna iar ninge * Zăpada ninsă înflorește pe alei albinele dorm

Frunze desfrunzite de pe ramuri uscate și cuiburi părăsite de păsări alungate de vântul ce bate în noaptea de noapte suflara-i răzbate în suflete șoapte pustii pustietate ce

Noapte albă... noapte de argint vis destrămat în străluciri de stele Ascult cum pendulul împarte timpul în bucăți de tic-tac-uri schimonosindu-mi cu fiecare bătaie chipul golindu-mă de

Destin născut din neant mânat pe valuri de timp între un aparent răsărit și un apus aparent eu și Tu față în față privind la cupa cu venin pentru a ști cât de inutil am fost...

Valurile vremii spală totul în cale visuri și speranțe se sparg la țărm de destin trăiesc între două cântece blestemul iubirii... îmi este teamă și încrustarea mea doare iar păcatul de a

Să desenezi o colivie de aur mare cât timpul și să arunci printre gratiile ei fărâmituri de speranță să aștepți pasărea fericirii pândind-o cu arcul în mână și să fii treaz când va cânta

Rătăcesc pe strada pustie și pașii cu amintiri îi măsor imagini uitate reînvie doruri cumplite ce dor * Soare cu raze de gheață frisoane pe trupul bolnav visez păduri