George Bălan

Mijesc în ochii tăi corăbii Ce-s legănate de dorințe, Stindarde sunt din inimi săbii, Lucesc în lacrimi suferințe. În valuri vorbele te spală Și-ți suieră-n urechi cuvântul Că vine clipa

Verde crud din cer coboară Codrii-n cefă-i mângâie, Norii stau urcați pe scară, Oltul, încă, gâfâie. Un pescar în negre haine Dă cu bățul pe cât poate: Solzii să-i pună de pâine, Pân\'

Gratuit: Da Elevi/Studenți Angajați Pensionari: DA Numele: Noapte Prenumele: Sânziana Clipesc prea rar gene de noapte, Amurgurile sunt alese, la fard, doar pe sprânceană Doar

Scâncete de ghiocei Ce-s spălați de mici pe față Fac o vâlvă sub condei; Șevalet dospit pe gheață. Toporași cu viorele Vin cu toții ca să vadă Ce-au descântat Babele: E doar verde-ntr-o

Pișcată de brumă Toamna și-a pingelit pașii cu o țâră de zăpadă. -În sfârșit, ziseră frunzele, să ne mai încălzim și noi puțin! Și se îmbrățișară și se bucurară, când un mâț de ghiocel apăru, ca

Sta întinsă printre stele O fecioară ce-i ursită Unui fântânel prăvale În caleașca dezdoită. Când, deodată, o săgeată Drept în inima-i aprinsă Dor nebun ca de fregată, Ce de valuri fu\'

În nouri rătăciți privirea îți ascunzi Să speli, surâzând, văzduhul cu ei. Albastru-l prelingi, în voaluri scufunzi Obrajii de oceane gătiți de cercei. Postezi arhimedic speranțe pe orbite Ce

Într-o lume modulo patru, unde anotimpurile se măsoară cu sferturi de oră, infinitul s-a smintit, când a văzut că, între zero și patru, egali altmiteri, trebuie să-și găsească, cumva,

Mi se preumblă zilele spre minți, Prin cărnuri usturând de-acum un mâine. Visez să-mi port oasele-n dinți, Să fiu, măcar, precum un câine. Să fac cu soarta jonglerii, S-arunc cu timpul-n

Se-nghesuiesc cuvintele afară, Pe geamuri țintuiesc buchete \'ncețoșate, În forme noi doresc ca să apară, Se zbenguiesc în rime de-a gata \'ncătușate. Horesc o feciorească ce-n vuiet se

Norii când se obosesc se ascund în frunze. Nici n-ați fi crezut... N-ați văzut nori verzi? Sunteți siguri? Nu în orice frunze, doar în trifoi. De asta, dacă scapi o vacă în trifoi se

Tot hârșind printre zile Mi-am vărsat inima Și mi-am pătat până și ultimul vis Înmugurit întru Albastru. Se împletea cu parfumul timpului ce a trecut printre noi, Cu un dram de iubire

Rostuită în spirale Arcuite ca un cântec Dragostea-mi ieșea în cale, Fermecată, grea de pântec. Semănată cu dorințe Încolțite peste poate, Se strecoară prin ființe, De nu știi cum o vei

Fulgii de doruri albastre să bată-n obloanele inimii Voastre, S-aducă din ceruri iubirea nestinsă, ținută chezașă de astre! Nămeți de zăpadă să-i faceți mai oameni, să dârdâie negru de frig, Iar

La curtea lui Falnic Veac Fi-va mare ’nscăunare. Prinții timpului prefac Vremi ursite ’n sărbătoare. Mugurii Anului Nou Se despică în secunde. Anul Vechi e un ecou Despuiat, care

Tot gândind la Paganini Dacă poate să-l întreacă Mi-a înnebunit vecinii, Fredonând aceeași placă. -Tu, greiere, nebunatic, Ce-ai cătat în a mea baie Să mă \'ncânți ca pe-un fanatic Sau ai

Tremurând la fiecare adiere-a unui vânt Frunza-i, sincer, speriată, dar se ține... de cuvânt, C-a promis încă „din fașă”, pe când mugur creanga-a fost Că va legăna o floare și-o să-i cânte pe de

Divina comedie Se joacă ceas de ceas, Doar publicul nu știe Cortina când s-a tras. Actorii-s cei d-afară, Au rolul învățat Confundă partitura, Cuvântu-i aruncat. Așteaptă toți

Sangele imi clocotea in gatlej, si moartea ma imbia sa trec pragul. Era atat de bine si ametitor ca, zau nu m-as fi intors la viata, caci, sa traiesti, trebuia sa faci eforturi disperate, dar ca sa

De mult nu te-ai mai unduit ca un acordeon, să-i amintești fluierului piciorului că-l poți face nai, să-i cânți logaritmul infinit. De mult nu ți-am atins clapele, să amețim clopotul

Într-o lume ideală, de-o culoare infinită, Verdele febril strănută, ba pe-alocuri chiar palpită. Doi copaci din curtea școlii care vor să studieze Și-au făcut în grabă freza, iar acu\' vor să

Sunetul încremenit și-a pierdut culoarea și-a rămas ca o pată, de nor,

Lui Eugen Lovinescu Ei, și? Unele cuvinte îngrasă. Vă rog să nu mâncați cuvinte! D-ta, tinere, n-ai învățat, încă, nici alfabetarul. Vezi că, ți-au rămas niște litere printre dinți! … Ce

Atâta rouă am în suflet Și frigu mi\' până la oase Rămas-am singur ca să cuget Unde s-au dus clipe voioase. Căci iarna vine pe furiș, În țurțuri lacrimi poposesc, Iar pojghița e cât un