Florina Daniela Florea

Victoria, in urma comentariului tau, am recitit eu insami poezioara, ma crezi?
ce-as mai putea spune decat ca ai remarcat exact felul in care am intentionat sa realizez acest text.

multumesc, (alt cuvant ar fi de prisos acum)
Dana

Copilul acela subtirel si balan, cel mai retras, cel mai trist, exista intotdeauna intr-un grup de copii, Cristina. E cel care plange mocnit la urma cand toti ceilalti au tacut deja. Nu-i asa ca l-ai vazut si tu?
*
Stii ce galagie poate face un zambet? pe cand o tristete e atat de tacuta.
*
vorbim, Cristina, vorbim.

Da, Dana.
o parte din mine pedepseste, cealalta parte e pedepsita.


multumesc,
Dana

Daniel, crede-ma, stiu cum e sa fii copil de profesor, nepot de invatator (dupa bunic), nepot de profesori (dupa unchi, matusi si alte neamuri :) )
*
n-am vrut sa fiu educator. nu felul acesta de educator.
pacat ca am realizat asta prea tarziu.
ingerul meu deja statea la colt...


Dana

ce zambet am acumaaaaaaaaaa :)
pot si eu sa-ti marturisesc un secret, Liviu?
mama e profa de limba si literatura romana...iar eu \"injiner\".
inseamna ca si metoda ei a fost discutabila :), nu-i asa?
*
azi insa, azi am \"trimis\" eu la colt.
de unde pot deduce ca nici eu nu am invatat metoda cea mai potrivita.
(un oftat.)
*
si da, ai dreptate, din pacate, lucrurile sunt mai complicate.

ce ingeras de copil trebuie sa fi fost si tu, Liviu, de a ajuns biata doamna sa te trimita la colt...:)
(glumesc si sper sa nu te incrunti!)

multumesc pentru trecere si apreciere...domnule profesor :P (vezi ca am tinut minte?:))

cu simpatie,
Dana

aparent naiva, Monica...doar aparent, desi e o trecere.

te pup,
Dana-azi-pe-post-de-doamna-educatoare :)

Pentru ca am trecut pe aici , as vrea sa las totusi un semn.
mi-a placut indeosebi refrenul:

\"De ce să-și lemn
iar lemn copacul,
de ce să-și piatră
piatra veacul
și rana sângereze leacul? \"


cu bine,
Dana

o poezie frumoasa, o adevarata resurectie a lumii dintre cer si pamant, a trecerilor de suflet si a trecerilor de ingeri.
remarc indeosebi versurile:
(\"nici un cer nu-i destul de aproape nici o lacrimă\")
[...]
\"habar n-ai de câți ochi e nevoie pentru o singură ploaie\"

si
\"arhangheli cărunți adapă cu fulgere unicornul
până când simptomatic din frunte i se scurg reticular
energii\"

cu tot binele :),
Dana

Deosebita poezia ta, Casandra.
Doar o sugestie: as \"peria-o\" un pic, as scoate o parte din cei (cam multi) de \"ne\", \"noi\" si \"vom\". As mai lucra un pic la forma, pentru a scoate mai bine in evidenta mesajul textului.
Cum nu sunt critic literar, ma exprim mai bine prin \"fapte\", deci uite ce am vrut sa spun mai sus (incercand totodata sa mentin structura poeziei):

Am ajuns să mă tem de propria-mi casă
o prind uneori rânjind în secret
atunci coada ochiului mi se alungește ca un elastic îndelung întins.

Dar capetele ni le vom ridica mereu, mereu!
(una din frazele pe care le citim de mici în cărțile cu poze
și le șoptim apoi tuturor)
Sus privirea și pași apăsati,
vom înălța un călcâi și vom pocni din degete
sângele nostru dansează într-adevăr.
Pe pereți, pe podele, pe resturile mesei de prânz,
pe geamuri: slove, slove nescrise
din toți anii în care am privit
la crinii câmpului.

Dar azi vom ridica mândri capetele și vom dansa toate cuvintele nerostite vreodată!
Cu spatele drept
umerii și brațele vor îngâna pulsul
numai sângele nostru dansează într-adevăr.

Am ajuns să mă tem de propria-mi casă
o simt tresărind, dușmănoasă
și mă mustru când îi ating carnea cu palmele și tălpile mele.

Dar vom avea mereu spatele drept
pentru a sorbi aer rece din dosul stelelor de carton vopsit.

Am ajuns să mă tem de propria-mi casă
are mii de umbre în inimi.

Iar noi
pendulând mereu de pe vârf pe călcâi
și invers
ne vom prinde și desprinde unii de alții
ceva semănând a șarpe,
ceva semănând a horă.

oricum, felicitari pentru muzica si ideea poemului.

un zambet, Andrea, dupa lectura.
\"cu spatele drept capul sus\" dupa asa o calatorie, si chinezii si ceasul cu cuc...si mai ales punctele acelea julesverneiene :)

n-as schimba decat versul asta:
\"ajunsa la destinatie m-am trezit ca nu ma opresc\"
(mi s-a parut prea incarcat)

un sonet al timpului incremenit, asa l-am vazut eu.

pot spune ca una din strofe mi-a placut indeosebi?:
\"Brațe prelungi ce-nchid adânci volute,
Amestecând visările-ntr-o doară
Și paznicul iubirii ce-mpresoară
Adâncă rană, clipa-n zboruri mute.\"

versul de final e cheia sonetului, asa e, Adrian?

cu bine,
Dana

am vrut sa dau citate, Adriana, dar am constatat ca as frange ideile prinse in fiecare strofa.
mai apoi, am vrut sa redau o strofa, dar am constatat ca poezia are un curs pe care l-as frange.
nu sunt \"specialista\" in ritm, rima sau metrica, deci nu pot aprecia in mod absolut obiectiv tehnica prin care ai realizat-o,dar poezia ta merita sa fie remarcata.

e o poezie al carui mesaj m-a determinat sa ma \"analizez\", sa-mi pun intrebari, pe de alta parte exista in ea o resemnare ce nu-mi e straina.
*
as scoate numele tau din final si titlul pe care l-ai repetat inaintea primei strofe.
de asemenea as incerca sa nu repet \"candva\" si in ultimul vers al ultimei strofe, dar e doar o sugestie.
doar atat.

cu bine,
Dana

dupa ce am citit prima data textul, am revenit cu un experiment. nu ma intreba de ce, nu stiu sa-ti explic prea bine (impuls de cititor, daca vrei neaparat o justificare a \"gestului\") dar l-am facut:

\"am să-mi mut patul la marginea câmpiei
hai, să ne mutăm la marginea câmpiei cu toții,
singurul petic de lumină în care să ne-nghesuim
toate respirațiile și toate privirile bete din încăpere,
în goana cailor la marginea câmpiei, armăsarii
goanei și iarba și cerul, și noi ne vom amesteca
tuturor păsărilor li se va face frig,
tuturor păsărilor li se va face frică de câte ori
părul meu albastru și lung în care se ascund,
învinețită la fiecare strop, sărutată la fiecare strop,
cailor la marginea câmpiei, să ne amestecăm.\"

si

\"unde plouă mereu și toate lucrurile se-neacă,
ca și când acolo ar fi un fragment de autobuz,
ca-ntr-o fereastră pe care și-o doresc
să nu avem însă nici un cuvânt de spus
de apă galopând intens vor strivi sub lovituri,
într-un răpăit de ploaie și vânt toată noaptea;
vinete în corzile groase și lungi în parul meu,
aterizează ploaia și pe câmp nu e nimic altceva
numai tu îți vei întinde mâinile în țara aceasta
numai tu te vei întinde cu mine în goana
puțin privirile-repirațiile.\"


e doar o joaca...dar mi-a placut.
ce am vrut sa-ti arat? ca ti-am citit poezia pe doua planuri, alternand, incrucisandu-se intr-un mod interesant.

sper ca nu am suparat.

D.

lirism, melancolie din parte-ti, Daniel
din parte-mi? un zambet de om batran :).
e toamna si-n gradina ta, e limpede.

as scoate totusi ultimul \"de ce\".
sunt prea multi. mai e si titlul.
parerea mea e ca sunt suficiente \"de-ce-urile\" din strofe.

cu bine,
Dana

\"exista oameni perfecti?\"

Ghinionul tau, Bogdan :)- e ca citesc tocmai acum Nostalgia lui Mircea Cartarescu si nu ma pot abtine la un comentariu mic-micut.
Glumesc, desigur.
*

e acolo o teorie interesanta, \"spusa\" de un copil - Mendebilul.
o \"altfel\" de teorie decat cele \"clasice\".

conform acesteia, omul nu e veriga finala a lantului...el neputand atinge perfectiunea in aceasta faza, ci in urmatoarea, intrupandu-se in altfel de fiinta.
daca nu ai apucat sa citesti cartea, pot reveni cu un citat maine.
*
si ca sa raspund scurt-scurt la intrebarea ta (e musai sa am si eu propria mea opinie :) pe de o parte, iar pe de alta - subiectul e mult prea vast pentru indemanarea mea in ale cuvintelor si spatiul unui comentariu):

nu exista oameni perfecti.
exista oameni pur si simplu.
insa, a cauta perfectiunea e un apanaj al omenescului.

cu bine,
D.

La multi ani, fata frumoasa!
Sa-ti fie cuvantul mereu aproape.

Dana

inceputul fain, finalul fain. cel putin pe mine, una, m-ai pus pe ganduri cu acest \"blestem\".
\"setea de mine
ori blestemul
unei alte jumătăți
de clepsidră? \"

si...e voie? e voie. uite un gand, arhonte:
scoate oja de acolo si pune altceva ce ar putea tine de feminitate si poezia ar curge altfel.
oja nu e neaparat un apanaj al feminitatii asa cum (cred) ca ai vrut s-o definesti tu acolo.


cu tot binele,
Dana

P.S.pe mine nu m-a deranjat absolut deloc \"ingerul\".
daca simti, foloseste-l. eu asa as face.

mi-a placut nesiguranta (aparenta, generata de perspectiva omenescului) finalului, reintregind ideea din inceput:
\"cînd am pus lemnele
în această căruță numită viață
n-aș fi crezut că va veni toamna\"

\"pînă la iordan mai era cale lungă
sau cam așa se vedea de pe deal\"

cu tot binele,
Dana

Trandule, pentru fragilitatea (doar aparenta!) si sensibilitatea acestor versuri:
\"ciudat de greu cerul ne stă rezemat în coate pe tâmple,
albastrul
nu-i va fi niciodată de ajuns pentru aripi
și cu prohibiția asta neanunțată nu avem
de unde să importăm dimineți de duminică cu soț
sau soție, după caz\"

si

\"spui că sufletul tău cu circuit închis e în vacanță și că
se poartă dextrocardia la bărbați
dar la știrile nopții tocmai s-a anunțat că toate trenurile
personale
au peronul în stânga căii lactee\"

imi voi lua si eu un bilet alaturi de tine.
un acelasi bilet de circuit inchis, pentru suflet.

foarte frumos.

Dana

P.S. am remarcat si grija cu care ai elaborat textul.
cursivitatea ideii pe care am simtit-o.
si asa cum a spus-o si Anca, farmecul finalului in franceza