Poezie
Zorba
2 min lectură·
Mediu
Am ajuns să mă tem de propria-mi casă
o prind uneori rânjind în secret
atunci coada ochiului mi se alungește ca un elastic îndelung întins.
dar capetele ni le vom ridica mereu, mereu!
(una din frazele pe care le citim de mici în cărțile cu poze
și le șoptim apoi tuturor)
Ne vom ține sus privirea și vom păși apăsat
ne vom înălța un călcâi și vom pocni din degete
numai sângele nostru dansează într-adevăr.
Pe pereți, pe podele, pe resturile mesei de prânz,
pe geamuri: slove, slove nescrise
din toți anii în care am privit
la crinii câmpului.
Dar azi ne vom ridica mândri capetele și vom dansa toate cuvintele nerostite vreodată!
Vom avea spatele drept
umerii și brațele ne vor îngâna pulsul
numai sângele nostru dansează într-adevăr.
am ajuns să mă tem de propria-mi casă
o simt tresărind, dușmănoasă
și mă mustru când îi ating carnea cu palmele și tălpile mele.
dar noi vom avea mereu spatele drept
prin iarbă vom alerga desculți
(chiar de ne vom mânji până la genunchi de gunoiul aruncat verile trecute)
ne vom cățăra pe toate stâncile
și vom sorbi aer rece din dosul stelelor de carton vopsit.
am ajuns să mă tem de propria-mi casă
are mii de umbre în inimi.
dar noi vom pendula mereu de pe vârf pe călcâi
și invers
ne vom prinde și desprinde unii de alții
ceva semănând a șarpe, ceva
semănând a horă.
035065
0
casa nu e oare lacasul tenebrelor din strafundul sufletului?...
eu zic ca merita cateva stele poezia, de altfel excelenta. pacat ca n-am timp destul de stat la net ca s-o comentez cum se cuvine!