Iubitul meu m-a trădat
acea pivniță senină, cu torțe febrile
acea pivniță cu pereții moi, cu silogisme carnale
și multe, multe otrăvuri,
e acum sălaș pentru melci și lung mi-aș mai fuma
eu îmi beam cana cu lapte pe întuneric
iar femeia aceea cu tocuri putea fi umbra oricui
eu credeam că păsările se răsucesc
pe pervaz
așa cum noaptea penetrează geamurile
întregindu-le
lumina
cred că sunt nevrotică
azi soarele a răsărit la ora șase și treizeci și cinci de minute
prea devreme
alt poem cinematografic filmat într-un ritm fără de precedent
tărăind pe podea blana
și punctul acela de la sfârșitul
unei fraze pe care l-am
luat în palme și l-am
învelit cu lumină și l-am
dat de-a dura ca pe-un bulgăre
neterminat prin zăpada aceea despre
care nu știam cât
Am a vă spune multe despre dumneavoastră
dar să începem cu începutul, stimată audiență,
nu-i așa? cu începutul, mereu începutul
când pielea fiecăruia e mai fragedă, iar inima ușor... atât de ușor
sunt o pasăre sunt o pasăre sunt o pasăre
sau o bucată de lut ce-și caută
singură forma
de câte aripi e nevoie ca să plutești?
să plutești doar...
păduri flămânde răsar din visele mele uitate
am învățat să înot fără mâini
aș fi colecționat săli de așteptare
culese cu dinții și răsturnate
una peste alta într-o cutie de pantofi
–nu rămân prea multe lucruri din tine,
orice s-ar
cu ochi de medici și păr de lagună
cu suflet de briză
caii mei verzi pe pereți
îmi rumegă zilnic
și tandru
trupul de zahăr cubic.
- și am visat apoi că poemul acesta se încheia
în chip
Copilul cu săgeți în trup zâmbea
fără să vadă trecătorii oprindu-se
apa în nori stând înfiorată
sângele gâlgâind fără să curgă
deasupra cerul era ca o perlă
aproape
Imi amintesc tot mai rar sunetul ploii,
ea nu curgea pe streșini
și nu se oprea istovită în băltoace
ci își revărsa strigătul prin mine
asemeni unei băuturi tari.
Era dimineață la toate
Deșurubează-mi capul de pe umeri
vreau să fiu o sticlă fără dop!
am să torn toamna în forme
am să-i bat ritmuri palide la urechi
și-am să ți-o servesc la masă în pahare de vin
dar asta nu se
treisprezece noiembrie și-o ploaie
liniștită în rolul zgomotului
de fond
balta din mijlocul șoselei nu zâmbește
nu visează, ar vrea poate
să privească pe geam
înăuntrul caselor cu mulți
o țară fictivă, cu locuitori fictivi
în care nu ți-ai termina
niciodată țigara
dacă nu ar ploua la răstimpuri
o țară numai bună s-o desenezi pe capacul unei bomboniere
s-o încrustezi în căile
Viață! mai multă viață!
era ecoul unei voci în difuzoare
dar eu stăteam cu ochii ficși în tavan
vecinii de vis-a-vis își renovau locuința
și o femeie în alb înfășura pe ace subțiri nervul meu
De nopți întregi visez numai pahare
pahare pline care se revarsă
de parc-ar avea în adânc
gâlgâind
izvoare cu cap de sirenă.
Dar nu-i de-ajuns să te ridici în picioare ca să fii
Am ajuns să mă tem de propria-mi casă
o prind uneori rânjind în secret
atunci coada ochiului mi se alungește ca un elastic îndelung întins.
dar capetele ni le vom ridica mereu, mereu!
(una din
O, dar nu am obosit nicidecum!
ce-i drept, scriu de un secol pe-același colț de hârtie
în șoaptă, în șoaptă
căci numai cele ascunse sunt dorite.
câteodată îmi deșir hainele vechi
în efortul
Îmi voi prinde părul strâns, să-mi tragă pielea
în sus
așa ochii mi se vor ridica
n-o să mai caut pe podea piesele lipsă din colecția cu zile de ieri.
Nu, nu am să vorbesc despre mine
dar ai
Ei, da, asta ar fi ora
la care ușile nevăzute ale pieței se dau în lături
pregătiți-vă marfa, prieteni, vânzare bună!
o tăietură mare, de sus
până jos
și-am să mă întind pe tarabă
cu coastele
A sorbi apa mării,
cu meduze cu tot,
căci, prieteni, ce alge
nu cresc și în suflet?
a sorbi apa mării, așadar,
e un act în doi timpi, pentru că întâi vom număra epavele
rămase în
Cand adormi printre rauri
cu o piatra pe piept
trebuie sa stii sa respiri sub ape
altfel ierburile de pe fund si-ar putea inalta capul
si te-ar putea intreba, indiscret, cine esti?
Unele
Incet, mult mai incet, ca sa intepi alene
cu ochiu-ti panza calda, neancorata-n vreme
desi, oricum, nu-i nimeni aici sa-si aminteasca
de urma-ti, ce te chinui
s-o cureti de angoasa,
Plonjeul acesta, ce aspru e oare,
ce lent, si ce muced
in aspra-i pudoare.
Plonjeul acesta sec, fara final
ce-amar amurgeste
ce arde amar
in cercuri pornit-a
candva, initial.
Inalta-n
Alta seara-n care-as putea sa scriu
spulberand dezamagirea cald-a
cerberului, spulberand trunchiuri
golite de ulmi
dar acolo unde pietrele se-ncaleca
se naste un oras cu morti si