Una bucata odisee

O, dar nu am obosit nicidecum!

ce-i drept, scriu de un secol pe-același colț de hârtie

în șoaptă, în șoaptă

căci numai cele ascunse sunt dorite.

câteodată îmi deșir hainele vechi

în efortul de-a-mi lega ochii de lume

și cele de-a pururi de o poză la minut

sau de-un pahar cu apă,

mă-mpiedic ca un păianjen de propria-i

necunoscută pânză

și-atunci poate urlu

ca să-mi adun genunchii juliți

și bine îmbibați de țărână

apoi tac

îmi ancorez mâinile în ceața de deasupra munților

și gâtul, da, gâtul,

ca într-o nesfârșită joacă de-a spânzurătoarea

și-atunci inestimabila, nebiruita țesătură devine o plasă mare

mare și nesuferită, cu care alerg după fluturi.

Și iarăși în șoaptă, cele ascunse să se dea de câteva ori

peste cap și să ne devină tovarăși de drum!

oricum ne vor învinge mereu la jocul de cărți, la jocul de zaruri și la jocul de-a noi înșine.

însă de obosit chiar nu am obosit nicidecum,

beau zilnic ceai la ore fixe

și-mi îngrop ceștile în inimă;

câteodată mai sparg una sau două

nu din tremur

ci din dorința năstrușnică de a-mi oglindi fața

într-o baltă de toată frumusețea

proaspătă

ca tot restul lucrurilor de care n-a auzit nimeni încă.