Florina Daniela Florea

un oftat incisiv, deși amar, asupra conformismului, a goliciunii care ne înlocuiește reacțiile autentice cu automatisme, dezgustul față de birocratică și alienare cotidiană.
Evident, nu-ți lipsesc accentele de dark comedy și ușor cinism, prezent în toate straturile, specific deja scrierilor tale.

Deși am senzația că, citând, masacrez un text cursiv, evidențiez imaginile: „Reflexul e tot ce mi-a rămas”, „Un sac de enzimă / pentru zilele în care cuvintele n-au gust” , „Unde nu e nimeni, poate am întârziat”, „precum un string. / În excel. / Pe rândul 57. / Coloana Z.”, „sarcasm? da / receptor de absurd? instalat”, „E maturitate? / E avarie?”

Si, mi-a mai plăcut finalul, cu zgomotul de capsator, care închide textul ca o semnătură birocratică seacă.

Alegi conștient absurdul ca formă de demnitate în fața umilinței, o formă de revolță pe care mi-aș dori să o pot avea și eu (deși nu prea îmi reușește).

revin asupra textului pentru ca despre drumul printre cruci am scris și eu, despre rădăcinile mele de vânt.

e de citit în straturi textul tău, Doru, eu, una așa l-am citit: înaintăm printre cruci - trecutul pe care nici tu, nici tatăl încă nu l-ați descoperit, ezitant.
În versul cu ”n-ar vrea să calce pe cineva pe care nu l-a cunoscut” - m-am și văzut pe mine mergând la tata, printre celelalte morminte, echilibristic mers, să nu calc pe trupul de pământ al celor care dorm.
Despre întrebare am scris în comentariul dinainte.

Următoarele strofe sunt toate cu detalii ale trecerii de pe un mal pe celălalt, ca un testament cumva, ca o tradiție altcumva, ca o liniștire a ta, a celui care rămâne în urma, prin aducerea în lumesc/ privită ca un firesc - a unei viitoare dureri (aici mă bâlbâi un pic pentru că niciodată , absolut niciodată nu pot privi astfel, și încă doare, strat după strat desfăcut, fiecare trecem celor de pe urme )

Finalul vrea să te aducă pe pământ, pe mine cititor, sa dilueze puțin tot greul dinainte, și parcă aud oftatul tatălui ”asta e”, cu o moarte suntem toți datori, iar ”licul” are luciul ortului pus pe pleoape cand va fi să fie

cred că m-am lungit un pic, și chiar mă doare și nu voi da stea pentru că aș vrea să rămână liniștea aceea (la mine e cu nuci foșnind galben pe vârful dealului)

cât despre texte scrise, am secat cumva, de fapt mi-am interzis mie să mai scriu, din mai multe motive, uneori însă, răbufnesc, rar de tot.
și nu, nu sunt poet - mă bucur imaginându-mi că tu ai vrea să citești din poveștile mele.

când scrii de tata, nu pot să nu las un semn măcar, umil, simplu, pentru că întotdeauna vibrează ceva în sufletul meu când e vorba de el (și prea mult nu vreau să vorbesc despre sursa imboldului de a scrie câteva cuvinte aici)

am pășit printre cruci alături de tine, pe urmele lui, pentru că ”e felul în care mergi cu cineva / care ți-a fost cândva întrebare la toate vârstele”

atât doar că la mine vârsta s-a oprit la șaisprezece.

E un text blând (pentru mine, e dor de tata), mulțumesc pentru lectură.

și musai coloana sonoră a Laurei Stoica, că nu e foarte dulceagă:

”Si ma alinti, ma alinti, ma alinti
Cu vorbe dulci
Inima mea nu vrea s-o minti,
Nu vrea s-o uiti” :)

p.s. cred ca lipsește un cuvânt pe aici la final ”toată această filozofice” ori îți rămâne filozofia

Nu mă prea pricep la recitat, plus că nu am texte recente, plus drumurile mele care mă (cam) omoară.
Mă onoreaza invitația și o sa văd, poate (tot pe drumuri) amăgesc vreo ”sirenă” sau vreun ”siren” să recite în locul meu.
Multumesc pentru încredere!

cuvântul rostit - da, e un risc asumat, un fel de ruletă rusească (na, că iar mi-am amintit ca i-s datoare lui Tego) si clar, nu te poți juca așa, oricum - mai ales când e vorba de partener - consecințele sunt pe termen lung - nu merge tactica ”lovește și fugi”

ca cititor oarecare ce sunt, aș mai spune că tăcerea e doar o formă temporară de negociere, un fel de garou la mușcătura de viperă, cât să treacă pericolul iminent, și că nu va sedimenta niciodată o pace temeinică, cel mult un armistițiu de scurtă durată :)

p.s. tăcerea din lanul de lavandă...eh, aceea e cu totul altceva!

Emi, tu intotdeauna m-ai ”citit”, și-ți mulțumesc pentru semn si apreciere.
De ceva vreme zăcea în draft, volatil, tăiam, scriam în loc, azi a ieșit așa, am pierdut ceva, am câștigat altceva, în fine, mergem înainte.

Ottilia, ai dreptate, e un cerc acolo, dar mi-a fost teamă să-l scriu fățiș pentru că, în mintea mea, cercul e perfecțiunea pe care, evident, nu o pot atinge.
Am scris în schimb, timid, că nu mă las și încerc să parcurg toata lungimea lui ”pier de două ori”, cu trimitere la formula matematică :)

Andrei, surprinzător comentariu si deosebit, îți mulțumesc deși nu am crezut că textul meu va avea acest ecou. Iar cu douxcalion, daaaa, mi-e drag și mie, sună duios și blând ca mângâierea care mi-a lipsit dar la care am tot sperat.

după o cafea țapănă, 58 km și un iaurt, mi-am spus mie însămi să revin cu un comentariu elaborat, nu de alta dar mai apoi mă trage Pașa de mânecă și asta m-ar face să recunosc aproape-public ce nu aș vrea, și anume că: 1. nu sunt profă, 2. nu le-am avut nici măcar la Bacalaureat cu comentariile elaborate.

Așa că, având în vedere că iubesc limba română ca un profan, tot ca un profan citesc și tot ca un profan ce sunt rezonez cu anumite texte, în anumite momente.

Stai că m-am lungit și devin offtopic, deși, inginerul din mine ar spune că sunt doar date de intrare într-un proces laborios si delicat-de-dedicat (sau invers): acela de a scrie ce gust mi-a rămas pe cerul gurii după lectura textului
(no, așa-i că deja se vede cafeaua? :)

După cum spuneam, nu am un Horia prin preajmă (decât unul la Giroc la Primărie dar nu se pune), și nici nu stau noaptea la ora trei în baie cu Bic-ul la beregată, dar (cred că) tocmai de aceea am râs copios la imaginile descompuse ale unor gesturi mici (ah, Filantropica! cu binecunoscuta scenă din baie!) cu care atâta aplomb le-ai transmis în cuvinte.
Să citez? ar fi culmea pentru că în fiecare paragraf e câte o ”virguliță inteligentă” care mi-a plăcut dimineată.
Și mai e și amăruia auto-ironie presărată atât cât trebuie pentru a nu deveni ridicol.

Și, gata, închei, citându-l pe nenea Anton acum vreo mie de ani, că uneori știu să scriu cu metafore despre ceva fără, și invers. Adică prezentul comentariu apreciativ, în care m-am străduit să transcriu o stare de veselie matinală primită de la textul tău.

P.S. Nu știu ce ai auzit la Radio Agonia, că eram pe drumuri, dar te asigur:
1. nu sunt nenea Anton
2. nu ești nici pe departe puiuț, mai curând un tânăr adult extravertit
3. am uitat ce mai voiam să scriu, dar sigur e despre ceva ce nu am priceput în răspunsul tău.

toate ca toate, dar în proza scurtă, vesel-amăruie, ești ca peștele prin apă, textul tău e exact ce trebuie să citesc într-o dimineată ploioasă, înainte de a merge la recoltarea de substanțe fluide pentru analize medicale: nu tu cafea, nu tu țigară, nu tu nimic - măcar zâmbet să fie!
mulțumesc:)

hihi, mi-ai amintit cum m”ars poetica la stomac acum vreo 18-19 ani, aici, pe poezie.ro, și despre starea de indigestie aferentă
despre text, se vede că e muncit, clar te joci între cuvinte ca la tine acasă, și categoric, începutul si sfarsitul cuprind toate punctele-punctele esențiale
(ai tu un text in proza, despre o întâlnire a unor poeți, acela mi-a plăcut mai mult)

în speranța că nu am deranjat prea tare cu ăst comentariu matinal, ”să știi că te susțin” :)

am citit textul tău de parcă l-ai scris și pentru mine.

”îți scriu toate astea pentru vremea când n-o să mai știi cine sunt. sau nu voi mai ști cine sunt.” - acum două zile am scris pe watsapp unui barrow-maker ”per aspera ad astra” pentru că nu întelegea ce spunea mama, nu înțelegea că viața ei încape în cele patru cuvinte.

dacă ai ști în câte rânduri ai scris și pentru mine, te-ai îngrozi.
sau poate ai zâmbi, ca de la moldovean la moldovean. am plâns. încă plâng din colțul meu de lume. și-mi vine să sfâșii pe oricine se apropie, poate am uitat de avertismentul ”nu mai hrăniți animalele”

resemnată,
”s-a făcut frig și aici”, emilian.

Am poftit :)
în vizită la un Leonida autohton, contemporan, față în față cu Efimiţa în camizol, legată la cap cu tulpan alb și, cum-necum, asta e replica ce mi-a venit în minte, imediat după zâmbet: ”Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate”

Dincolo de zâmbet, mi-a plăcut textul, încheiat excelent cu postul traumatic

las aici câteva cuvinte despre paralelismul din prima elegie - dorințele vecinei de măritiș - cu epuizantul mers de hamster în cușcă
sau despre a doua - cu anxietatea împlinită prin umor sau mai degrabă un soi de antidot-detașare împotriva măruntului/cotidianului ilustrat cumva prin vecina din prima strofă
iar despre a treia elegie, (elegie - cum ii spui tu șăgalnic, nene Anton), aș scrie că speranța moare ultima deși asta înseamnă ca după ea nu mai e decât nimicul

aveam nevoie azi de-un stimul pentru timpul meu intors pe dos și , cum în strofa 3 ai strecurat duios, trinomul splendidă-mentă-intransigentă, simțindu-ma cumva inteligentă,
după lectură-ți mulțumesc frumos

datorită vouă, că, deși am îmbătrânit (cam) mult de la atâta lucru și iar lucru, tot am mai găsit un strop de copilărie prin mine și am zâmbit imaginandu-mi ce jam-session pe cinste ați avut :)

Fain!

nu prea știu să compar cu versul unui mare scriitor Y sau Z, și sincer nici nu aș vrea să fac asta, pentru că aș risipi sentimentul pe care îl am după lectura textului tău, dar știu că, citindu-ți poezia, m-am identificat aproape în totalitate cu ce ai scris aici.
Pentru aceasta, te rog să îmi permiți să-ți prind la reverul rochiei, o steluță.

probabil pentru ca am încercat să îl scriu de pe telefon.
(cu scuzele de rigoare)

O poveste aparent oarecare, de prin oareșce lan de secară - aplicabil în orice țară fost comunistă,„L'homme qui aimait les femmes”, Vasile amețit de ”ambrozii lapidare”, ”dat knockout tehnic de nimfele proletcultiste, ”, iubind ”în grup pentru o pace planetară” dar pe care Bogdan, prin ritmul si rimele ”azvârlite” ici-colo condimentând întamplarea exact atât cât trebuie ca să o ridice la rangul de anecdotă inteligent prinsă în versuri, iar planul paralel zărit undeva, în spate, atât cât trebuie, e amar ironic.
Până la urmă, mai mult sau mai puțin, toți am fost niște Vasile pe vremurile acelea.

Încă o dată scuze pentru triplarea comentariului.

Merită din plin recomandările colegilor de site

fără scăparea care mi-a pus neuronașul pe bigudiu, e mult mai bine, din punctul meu de vedere, desigur
merită o replică la replică pe măsura, mai rămâne să văd ce inspirație îmi vine din Excelurile care-mi bugetează ziua:)

Nu știu ce s-a întâmplat cu site-ul ieri după amiază sau pe seară, că la mine nu a mai mers, așa că s-a pierdut răspunsul la comentariul tău de mai sus.
Manierată cum sunt, fac o reverență grațioasă, fâlfâind din gene ca semn de mulțumire pentru muza ce-mi ești, însă, manieristă cum m-ai văzut, aș mai redresa puțin flancul doi, că-mi scapă cumva sensul (profund, probabil) dat de tine ”scăpatului” :)