Florina Daniela Florea

(nu știu de ce nu s-a salvat înainte - poate am scris prea mult :) )

Așadar, cuvintele acelea - de le-am enumerat mai sus - sunt atât de simple, dar atât de vii: fac parte din chestia aceea faină: ”le făceam împreună”.

Finalul mă pune pe gânduri ( e un hmm): cei doi nu-și vorbesc, fiecare în ecranul lui, îmi par o imagine tristă și aproape comică a viitorului (iubirii).
Dar știi ce-i ciudat? Că în ei, cumva recunosc și ce am trăit. Bine-bine, poate nu eram pe telefon pe atunci, dar tot nu știam să mai vorbim.

E o poezie despre ce rămâne după iubire, despre cum doare, dar și despre cum, paradoxal, uneori doare mai tare când simți că ai trecut peste. Pentru că, poate, așteptarea și suferința erau singurele dovezi că a mai fost ceva acolo.

Și acum, că nu mai e nimic… rămâne doar un imperfect care începe perfect: cu „a”.

(să mă ierți, o să scriu niște cuvinte cam mari pentru că, oricât m-aș fofila, nu le pot evita)

Mai am un mic preambul: mie una imi place genul acesta de text, de aceea îl tot comentez pe Doru (când am vreme de ceva care să mă provoace și totodată să-mi ofere acel moment de respiro cu zâmbet într-o lume mult prea agitată).

Aparent simplu, aparent frivol și aparent dezlânat.
Cam așa (îmi) scrie Doru poezie. În fapt (pentru mine - cititor ocazional și mărunt) e un adevărat deliciu: să descopăr sensuri ascunse - eu le spun ”virgulițe” – ludic-provocator – ca-n jocuri prin copilărie.

Deci,
Pentru mine poezia asta e genul de text care nu încearcă să mă impresioneze cu metafore grandioase sau imagini „poetice” în sensul clasic. În schimb, mă lovește acolo unde doare mai tare: în micile detalii (care rămân și după, cu încăpățânare, pe sinapse, amintiri).

Cu „a” de la abandon si de la absurd (și nu de la „ador”!) sunt avertizată cumva chiar de la început că povestea asta n-o să aibă happy end și nici nu promite salvare, în cel mai bun caz o formă de acceptare. Iubirea?! Ha, tocmai pentru că o declari imperfectă, are nevoie de acea „anexă” a limbajului, ceva ce nu poate fi spus în cuvinte, dar, clar, e simțit în priviri, gesturi sau tăceri (care dintre noi nu am trăit așa ceva?!) E exact ceea ce se pierde când o relație se termină – nu doar persoana ci și felul în care se comunica. Felul acela fain de comunicare - fără cuvinte.

„paharele de plastic”, „pescarii” și „sâmburii de corcodușe” - îmi dau un nod în gât (mă rog, poate fi și tiroida care-mi cam joacă feste pe motiv de cortizol ridicat

ar putea fi, da, da:
un flamenco - también mi amor - sau -
cancan - donne-moi le tambour et tu auras du chocolat - sau -
un tambur major în fruntea unei fanfare - sau -
vreun cilindru rotind în gol orele de la 9 la 5

nimic nu e clar pe lumea asta, Dorule, nimic - te parafrazez - paradoxal, încerc să elaborez un comentariu precis, însă lucrurile devin și mai greu de atins
dar, iată, mă straduiesc din plin să mă prefac vie, mă bâlbâi, desigur, altă parafrază

(în seara asta nu am niciun chef de AI, de comentarii a-la-carte, prefer un bufet-suedez, să aleg singură ce-mi place, cât îmi place, chiar dacă-mi sare glicemia din schemă)

și, pe post de post - scriu clar un comentariu pe text, elaborat, delicat, dedicat, documentat, și alți de d fără număr, desigur

stea, mon tambour!

Nene Anton, iată, recunosc, serioasă,
că-n poem, sensibil, cânți exhaustiv.
(M-ai lăsat chiar mască, pe nepusă masă,
De-ți răspund cu rime, clar, comprehensiv)

Pentru ritmul clasic, pentru tot aleanul,
lerul sincopatic, endecasilabic,
semn de stea aș pune, da-i monosilabic,
și mă tem că Pașa scoate iataganul

...și uite-așa, Shehereflorina, sfioasă, tăcu.

Locul 1: Adrian Firică - și alt sonet nefiresc
Locul 2: Matei Ghigiu - Starea credibilă
Locul 3: Ottilia Ardeleanu - doar despre cele care parvin

P.S. La locul 3 as mai fi pus un poem al Doru Mihail, la Locul 2 as mai fi pus un poem al lui George Pașa:)
Greu de ales.

Multumim, Bogdan!

E un text frumos, despre uitare ca formă de eliberare și supraviețuire emoțională, însă o sa pastrez ca fiind aparte Strofa 4, o văd ca pe un poem de sine stătător, așa mult mi-a plăcut - acolo, unde scrii despre „stern” - ca fiind o carte a inimii iar invitația la deschiderea acestuia e una aproape sacrificială.

Lectia ta e dintr-o ”materie” a durerii, o destrămare lentă a unei amintiri, până la dizolvarea identității, unde uitarea nu e bruscă, ci e o eroziune subtilă care prinde, incet-incet, dimensiuni existențiale, cu limita la „capătul nostru” — moartea sau epuizarea emoțională.

Si ajung, astfel, la una dintre cele mai intense reflecții ale scrierii tău, o concluzie devastator de blândă: uitarea prin iertare — ca o lecție paradoxală și matură: „ei se uită cel mai ușor e de ajuns doar să-i ierți”.

Versul „pentru că pleacă” e imens în ecou, plecarea justifică uitarea, dar o și cere: resemnare, dar și eliberare.

Alergăm din toate puterile, Emi, ca să rămânem în locul acesta numit viață.

un text cu o delicatețe senzorială aparte, un amestec de imagini tactile, gustative și emoționale care evocă o iubire trăită cu toate simțurile și, mai presus de toate, ”la bagaje de mână doar ceva poezie”

mi-a mângâiat ochii într-o zi cu suflet gri, drept pentru care îți mulțumesc

știu că risc să fiu luată la mișto, dar eu îi spuneam fiului meu, cand era mic ”iubitu' lu' mama”, ”puiul mamii”, și alte câteva, puține, pentru că nu sunt genul alintăcios cu multe diminutive.

(paranteză, să nu uit: și acum, când e mare, îi spun uneori ”bubu meu” și el mie ”mumu meu”, deși Radu îl cheamă, și am trecut amândoi prin multe.
prea multe.
închid paranteza)

citesc textul, și, pentru că îl găsesc, de la început chiar, pe tedy, ursulețul de pluș, înteleg și simt aici trăirile unui pui de om, nu ale unui adult.

mai mult nu mai scriu, scuze dacă m-am lungit azi prin cele comentarii.

un oftat incisiv, deși amar, asupra conformismului, a goliciunii care ne înlocuiește reacțiile autentice cu automatisme, dezgustul față de birocratică și alienare cotidiană.
Evident, nu-ți lipsesc accentele de dark comedy și ușor cinism, prezent în toate straturile, specific deja scrierilor tale.

Deși am senzația că, citând, masacrez un text cursiv, evidențiez imaginile: „Reflexul e tot ce mi-a rămas”, „Un sac de enzimă / pentru zilele în care cuvintele n-au gust” , „Unde nu e nimeni, poate am întârziat”, „precum un string. / În excel. / Pe rândul 57. / Coloana Z.”, „sarcasm? da / receptor de absurd? instalat”, „E maturitate? / E avarie?”

Si, mi-a mai plăcut finalul, cu zgomotul de capsator, care închide textul ca o semnătură birocratică seacă.

Alegi conștient absurdul ca formă de demnitate în fața umilinței, o formă de revolță pe care mi-aș dori să o pot avea și eu (deși nu prea îmi reușește).

revin asupra textului pentru ca despre drumul printre cruci am scris și eu, despre rădăcinile mele de vânt.

e de citit în straturi textul tău, Doru, eu, una așa l-am citit: înaintăm printre cruci - trecutul pe care nici tu, nici tatăl încă nu l-ați descoperit, ezitant.
În versul cu ”n-ar vrea să calce pe cineva pe care nu l-a cunoscut” - m-am și văzut pe mine mergând la tata, printre celelalte morminte, echilibristic mers, să nu calc pe trupul de pământ al celor care dorm.
Despre întrebare am scris în comentariul dinainte.

Următoarele strofe sunt toate cu detalii ale trecerii de pe un mal pe celălalt, ca un testament cumva, ca o tradiție altcumva, ca o liniștire a ta, a celui care rămâne în urma, prin aducerea în lumesc/ privită ca un firesc - a unei viitoare dureri (aici mă bâlbâi un pic pentru că niciodată , absolut niciodată nu pot privi astfel, și încă doare, strat după strat desfăcut, fiecare trecem celor de pe urme )

Finalul vrea să te aducă pe pământ, pe mine cititor, sa dilueze puțin tot greul dinainte, și parcă aud oftatul tatălui ”asta e”, cu o moarte suntem toți datori, iar ”licul” are luciul ortului pus pe pleoape cand va fi să fie

cred că m-am lungit un pic, și chiar mă doare și nu voi da stea pentru că aș vrea să rămână liniștea aceea (la mine e cu nuci foșnind galben pe vârful dealului)

cât despre texte scrise, am secat cumva, de fapt mi-am interzis mie să mai scriu, din mai multe motive, uneori însă, răbufnesc, rar de tot.
și nu, nu sunt poet - mă bucur imaginându-mi că tu ai vrea să citești din poveștile mele.

când scrii de tata, nu pot să nu las un semn măcar, umil, simplu, pentru că întotdeauna vibrează ceva în sufletul meu când e vorba de el (și prea mult nu vreau să vorbesc despre sursa imboldului de a scrie câteva cuvinte aici)

am pășit printre cruci alături de tine, pe urmele lui, pentru că ”e felul în care mergi cu cineva / care ți-a fost cândva întrebare la toate vârstele”

atât doar că la mine vârsta s-a oprit la șaisprezece.

E un text blând (pentru mine, e dor de tata), mulțumesc pentru lectură.

și musai coloana sonoră a Laurei Stoica, că nu e foarte dulceagă:

”Si ma alinti, ma alinti, ma alinti
Cu vorbe dulci
Inima mea nu vrea s-o minti,
Nu vrea s-o uiti” :)

p.s. cred ca lipsește un cuvânt pe aici la final ”toată această filozofice” ori îți rămâne filozofia

Nu mă prea pricep la recitat, plus că nu am texte recente, plus drumurile mele care mă (cam) omoară.
Mă onoreaza invitația și o sa văd, poate (tot pe drumuri) amăgesc vreo ”sirenă” sau vreun ”siren” să recite în locul meu.
Multumesc pentru încredere!

cuvântul rostit - da, e un risc asumat, un fel de ruletă rusească (na, că iar mi-am amintit ca i-s datoare lui Tego) si clar, nu te poți juca așa, oricum - mai ales când e vorba de partener - consecințele sunt pe termen lung - nu merge tactica ”lovește și fugi”

ca cititor oarecare ce sunt, aș mai spune că tăcerea e doar o formă temporară de negociere, un fel de garou la mușcătura de viperă, cât să treacă pericolul iminent, și că nu va sedimenta niciodată o pace temeinică, cel mult un armistițiu de scurtă durată :)

p.s. tăcerea din lanul de lavandă...eh, aceea e cu totul altceva!

Emi, tu intotdeauna m-ai ”citit”, și-ți mulțumesc pentru semn si apreciere.
De ceva vreme zăcea în draft, volatil, tăiam, scriam în loc, azi a ieșit așa, am pierdut ceva, am câștigat altceva, în fine, mergem înainte.

Ottilia, ai dreptate, e un cerc acolo, dar mi-a fost teamă să-l scriu fățiș pentru că, în mintea mea, cercul e perfecțiunea pe care, evident, nu o pot atinge.
Am scris în schimb, timid, că nu mă las și încerc să parcurg toata lungimea lui ”pier de două ori”, cu trimitere la formula matematică :)

Andrei, surprinzător comentariu si deosebit, îți mulțumesc deși nu am crezut că textul meu va avea acest ecou. Iar cu douxcalion, daaaa, mi-e drag și mie, sună duios și blând ca mângâierea care mi-a lipsit dar la care am tot sperat.

după o cafea țapănă, 58 km și un iaurt, mi-am spus mie însămi să revin cu un comentariu elaborat, nu de alta dar mai apoi mă trage Pașa de mânecă și asta m-ar face să recunosc aproape-public ce nu aș vrea, și anume că: 1. nu sunt profă, 2. nu le-am avut nici măcar la Bacalaureat cu comentariile elaborate.

Așa că, având în vedere că iubesc limba română ca un profan, tot ca un profan citesc și tot ca un profan ce sunt rezonez cu anumite texte, în anumite momente.

Stai că m-am lungit și devin offtopic, deși, inginerul din mine ar spune că sunt doar date de intrare într-un proces laborios si delicat-de-dedicat (sau invers): acela de a scrie ce gust mi-a rămas pe cerul gurii după lectura textului
(no, așa-i că deja se vede cafeaua? :)

După cum spuneam, nu am un Horia prin preajmă (decât unul la Giroc la Primărie dar nu se pune), și nici nu stau noaptea la ora trei în baie cu Bic-ul la beregată, dar (cred că) tocmai de aceea am râs copios la imaginile descompuse ale unor gesturi mici (ah, Filantropica! cu binecunoscuta scenă din baie!) cu care atâta aplomb le-ai transmis în cuvinte.
Să citez? ar fi culmea pentru că în fiecare paragraf e câte o ”virguliță inteligentă” care mi-a plăcut dimineată.
Și mai e și amăruia auto-ironie presărată atât cât trebuie pentru a nu deveni ridicol.

Și, gata, închei, citându-l pe nenea Anton acum vreo mie de ani, că uneori știu să scriu cu metafore despre ceva fără, și invers. Adică prezentul comentariu apreciativ, în care m-am străduit să transcriu o stare de veselie matinală primită de la textul tău.

P.S. Nu știu ce ai auzit la Radio Agonia, că eram pe drumuri, dar te asigur:
1. nu sunt nenea Anton
2. nu ești nici pe departe puiuț, mai curând un tânăr adult extravertit
3. am uitat ce mai voiam să scriu, dar sigur e despre ceva ce nu am priceput în răspunsul tău.

toate ca toate, dar în proza scurtă, vesel-amăruie, ești ca peștele prin apă, textul tău e exact ce trebuie să citesc într-o dimineată ploioasă, înainte de a merge la recoltarea de substanțe fluide pentru analize medicale: nu tu cafea, nu tu țigară, nu tu nimic - măcar zâmbet să fie!
mulțumesc:)

hihi, mi-ai amintit cum m”ars poetica la stomac acum vreo 18-19 ani, aici, pe poezie.ro, și despre starea de indigestie aferentă
despre text, se vede că e muncit, clar te joci între cuvinte ca la tine acasă, și categoric, începutul si sfarsitul cuprind toate punctele-punctele esențiale
(ai tu un text in proza, despre o întâlnire a unor poeți, acela mi-a plăcut mai mult)

în speranța că nu am deranjat prea tare cu ăst comentariu matinal, ”să știi că te susțin” :)

am citit textul tău de parcă l-ai scris și pentru mine.

”îți scriu toate astea pentru vremea când n-o să mai știi cine sunt. sau nu voi mai ști cine sunt.” - acum două zile am scris pe watsapp unui barrow-maker ”per aspera ad astra” pentru că nu întelegea ce spunea mama, nu înțelegea că viața ei încape în cele patru cuvinte.

dacă ai ști în câte rânduri ai scris și pentru mine, te-ai îngrozi.
sau poate ai zâmbi, ca de la moldovean la moldovean. am plâns. încă plâng din colțul meu de lume. și-mi vine să sfâșii pe oricine se apropie, poate am uitat de avertismentul ”nu mai hrăniți animalele”

resemnată,
”s-a făcut frig și aici”, emilian.

Am poftit :)
în vizită la un Leonida autohton, contemporan, față în față cu Efimiţa în camizol, legată la cap cu tulpan alb și, cum-necum, asta e replica ce mi-a venit în minte, imediat după zâmbet: ”Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate”

Dincolo de zâmbet, mi-a plăcut textul, încheiat excelent cu postul traumatic