florin otrocol

Acum orice aș spune este de prisos.
Doar muțumesc și ...

Reverențe,
Florin O.

Salutări,
domnule Nicolau.
Doar o lămurire doresc.
Muzele cui?
O seara plăcută.

Amiciție,
florin O.

Maestre Asap,
ai dreptate.

Amiciție,
Florin O.

Pentru Omul Valentin Tașcu, pentru ceea ce a fost și va rămâne, pentru ce a oferit și a lăsat acestei lumi, o ultimă și profundă reverență.
Dumnezeu să-l ascundă între îngeri.

Sărut mâna, Adriana.
Dacă pornim de la premiza că nașterea și moartea sunt limitele destinului, da atunci moartea este o certitudine. Dar cine se gândește la moarte, real, în timpul vieții? Eventual cei care primesc timp de la medici. În cotidian suntem atât de frenetici că moartea ne apare ca o joacă a destinului, o atemporalitate care nu ne definește în acțiuni, poate chiar ne amuză. Nici eu nu mă gândesc la moarte ca la o certitudine, pentru că nu am timp să trăiesc îndeajuns cum mi-aș dori. Ideea acestui eseu este trecutul și ceea ce reprezintă el pentru fiecare, rolul lui în evoluție. Moartea, credeți-mă, pentru unii este o izbăvire, pentru mine o consecință a festelor destinului. De aceea iubesc viața, de aceea nu mă tem de moarte. Dar cu certitudine mă tem de ceea ce este dincolo de ea.

Reverență,
Florin O.

Salutari Teodor.
Adevărul este că o să ne ajungă din urmă mizeriile acestea, pe care le aprobăm și le asimilăm cu bună știință. O să mai treacă multă vreme până să evoluăm.
Mai am de astea, deci mai lovesc puțin în ceea ce nu ne reprezintă.

Mulțumesc de trecere.
Cu amiciție și respect,
Florin O.

Sărut mâna,
domnișoară Diana.
Nu am nevoie de copilot când evadez din mine pentru că acel \"copilot\" îmi poate compromite evadarea. Exact cum am insinuat în titlu și apoi în text, evadarea din mine reprezintă ieșirea din anonimatul vieții mele. Cioran spunea că iubirea este cunoscută numai de cei care acceptă suferința. Îl completez eu pe cel care a suferit doar la nivelul mansardei din Paris, în care trăia, și spun că suferința cu partea ei frumoasă poate fi înainte de apanajul iubirii apanajul creației. Majoritatea marilor artiști pe care istoria nu uită să-i condamne la eternitate au în spatele creației suferința și categoric și iubirea pentru frumos. Eu iubesc ireal și mai puțin în comparație cu ei, dar mai mult și mai real decât majoritatea contemporanilor.

Reverență,
Florin O.

Marc,
remarc (fără intențe de rimă) că ai anumite revelații aproximativ corecte, în ceea ce mă privește, referitoare la amplasarea noastră în actualul context teritorial și politic. În general evit să fac politică, mai ales aici pe acest site pentru că sunt alții care pot decide ce este de făcut (mă refer la politicienii aleși prin vot sau absenteismul la vot). Cu toate acestea remarc implicarea ta și sugerez să îți continui munca începută. Eu voi continua cu armele mele iar tu cu ale tale. Poate într-un final cineva ăși va face și datoria față de noi.
Mulțumesc de trecere.

Domnule Potra,
mulțumesc pentru apreciere. Nu fac altceva decât să defulez amarului unei munci pe care uneori o consider a fi inutilă, munca de jurnalist. Fiecare este bun în ceea ce face mai bine, m-a învățat odată un amic trecut dincolo de contemporaneitate, iar din nefericire pentru mine altceva nu știu să fac în afara presei, pentru că altceva nu fac cu plăcere. Voi continua și sper ca acest schimb de replici să inițieze o amiciție care va dezvolta în timp o prietenie de calitate.

Cu scuze pentru întârzierea răspunsurilor
și o scurtă reverență,
Florin O.

Domnișoară Adriana,
mulțumesc pentru aplicarea sincerității dumneavoastră pe mine.
Mă iubiți?
Este amuzantă această replică, dar constat cu tristețe că iubiți o revelație și superificală pe deasupra.
Ehe, într-adevăr am explicat în comentariile anterioare cum stă treaba cu argumentele ”scăpate” superficial. Mi-aș dori să găsesc în cometariile postate aici ce înseamnă pentru cei care scriu iubirea. Credeți că riscă cineva măcar o mică definiție? Foaie verde ...
Și dacă este necesar să fiu primul care riscă ceva aici atunci pot spune că atunci când iubești o persoană o iubești total. În consecință iubesc inclusiv mediocritatea ei. De ce nu aș iubi-o și pe a celor de aici, dacă tot este așa de ușor să spui ”te iubesc!”?

Reverență,
Florin O.

Site-ul a funcționat destul de rău azi.
Graba de a reuși să finalizez comm-ul se observă.

deți = deții
tutror = tuturor

Mulțumesc anticipat pentru înțelegere.

La comentariul pentru Ioan,
csiitura = scriitură

Salutări, din nou, tuturor.
Cu permisiunea voastră voi răspunde în două părți.

Domnișoara Katy,
argumentele lasnsate în text sunt superficiale pentru că așa am dorit, dar ele totuși există. Ați parat frumos contraatacul folosindu-mi cuvintele. O reverență adâncă vă las cu respect și adaug că avem o trăsătură comună: avem curajul de a fi sinceri. Cât despre iubire, vă doresc sincer să aveți parte de ea, cu precădere de partea frumoasă și nu cea versatilă.

Domnilor Ioan și Dan,
vă recunosc că am fost surprins de reacția dumneavoastră. Mă așteptam de la alții, care erau vizați indirect, dar nu de la doi autori considerați a fi echilibrați. Două aspecte doresc să ating. Nu vă credeam atât de pătimași și spre marea mea uimire remarc că nici eu și nici voi nu știți a citi printre rânduri. Să mă explic.
Acest text a fost scris ca o contrareplică la un text postat aici. Nu am dorit să jignesc vreun autor, pentru că fiecare scrie cum îl lasă ”talentul” nativ și am ales să ironizez o scriitură. Am ales eleganța, care domniilor voastre lipsește puțin în replică. Nu doresc să fiu nici ironic nici dur pentru că ar însemna să vă susțin, ceea ce nu este cazul. Chiar și domniile voastre, care aveși timp mai mult decât mine pentru a traversa zilnic site-ul și textele de aici sigur ați remarcat că mă abțin de la comentarii și replici deși motive aș fi avut mii. Vă invidiez pentru timpul alocat artelor, dar nu suficient încât să iau de bune comentariile voastre. După ce am scris textul l-am recitit și m-am amuzat. Am inutit perfect ce reacții vor fi dar nu am intuit personajele. Eu nu plătesc polițe nimănui pentru că nu-mi permite firea, deci această replică nu este un atac.
Dane, din parte-ți așteptam eventual contraargumente devastatoare pentru că deți astfel de arme. Ironia ta, care debordează de inserții din periplurile tale îmi dovedesc superficialitatea cu care ai tratat această sinapsă cu rezultat presupus literar. Doresc doar să adaug că acest text a avut trei titluri, cel de al doilea la care am renunțat fiind ”Capcană pentru genii”. Poate dacă aș fi lăsat titlul ai fi remarcat stilul ales. Cât despre text în sine orice ar fi de spus trebuie susținut cu argumente. Le aștept...
Ioane ești aproape de a-ți găsi scopul în viață. Sau doar mi se pare. te citesc demult și chiar îmi par simpatice unele dintre textele tale. csiitura ta se ridică peste medie. Eu mi-am asumat propria mediocritate pentru că mă definește. Și de la tine aștept tot argumente, nu ”rețete” literare.

Sincerele mele aprecieri tutror.
Florin O.

Salutări tutror celor care au scris și nu numai.
Sunt puțin trist că am o zi extrem de încărcată și timpul nu mă ajută să răspund acum. Vă promit răspunsuri pe măsură tutror celor care mă petrecți cu privirea. Azi, nu mâine nu ieri. Aprecierile domniilor voastre mă obligă.
Deocamdată îmi depun doar scuzele de rigoare și ne revedem în zonă.

Reverență tuturor.
Florin O.

Sărut mâna, Noemi.
Frică de mediocritate? Oare ar trebui să înțeleg că mediocritatea ne transformă cotidianul într-o luptă infatigabilă pentru evitarea sau ieșirea din ea?
Deloc. Este un virus pe care toți îl deținem și care nu suportă tratament. Dar totuși ca orice virus care se respectă (mai bine spus care îți rezolvă apatia respectului de sine), el se manifestă numai la cei cu \"imunitate\" scăzută.
Când eram copil, ai mei mă alintau astfel \"Nică fără frică\". Mi-am asumat acel alint ca o trăsătura de caracter ajungând să elimin în timp, treptat, sentimentul fricii. Această lipsă nu a fost deloc compensată aducând minusuri în personalitatea mea precum lipsa de reacție pripită vis-a-vis de orice pericol, indiferent de natura lui. se poate interpreta ca o scurgere excesivă de \"sânge rece\", dar nicidecum nu se pune astfel problema. Aceste defect este un atribut al rațiunii, al logicii evenimentelor.
Cât despre mediocritate? Mi-am însușit-o demult, face parte din mine în egală măsură cu celălalte trăiri cedate acestei lumi. Doar că ele știu să facă compromisuri și să asculte logica rațiunilor mele existențiale.

Reverență,
Florin O.

Salutări Marius.
Îmi cer scuze, dar nu am văzut comentariul tău.
Consider că ”Love Story” este un nume consacrat, restul este o remarcă de tip marketing, care vinde. Nu mă refer neaparat la titlul meu ci la orice sincopă nenorocită care conține ideea de mai sus.
Am explicat în primul răspuns de ce este și rural.
Mulțumesc de lecturare și de replică.

Cu stimă,
Florin O.

Sărut mâna din nou, domnișoară Ioana.
Iubirea se trăiește simplu. Ea nu suportă adăugiri și nici restanțe.
Spuneți că noi suntem capabili să ne dezamțgim iubirea!?
Ca orice lucru care trebuie bine făcut, iubirea poate fi trăită numai dacă te dedici total acestui sentiment. Cum ceea ce spun eu din punct de vedere cotidian este o utopie noi trăim și exprimăm clone forțate ale iubirii în sine.
Restul este poveste, conversație, minciună, concept, filosofie de periferie (cum au sintetizat toate numele mari ale filosofiei) ... aș putea continua.

Reverență,
Florin O.

Sărut mâna, Ioana.
Iubirea are mai mult laturi dar eu prefer să insisit asupra extremelor, respectiv sublimul si grotescul.
Cei care pereferă sublimul iubirii sunt poate naivi sau curajoși, dar trăiesc la limită fără să recepeteze aceste limite.
Cei care aleg varianta grotescului se remarcă prin aplecarea spre compromis, dar și ei trăiesc la limită.
O concluzie extrem de subțire, dar cu doză suficientă de discernământ ar suna astfel: nu este absolut deloc ușor să iubești și nici să suporți iubiea altora.
Trebuie să fi făcut pentru iubire!

Mulțumesc de trecere.
Reverență,
Florin O.

Sărut mâna,
domnișoară Nicoleta.

Mă gândeam de când am postat textul și am lăsat acest titlul, că nu se va înțelege mare lucru. Inițial am dorit să fac exact cum ați precizat, respectiv să schimb subtilul cu titlul. Dar am ales în cele din urma varianta care se vede. Motivația? Acest text face parte dintr-o piesa de teatru scurt ca și ”Orbul și idealistul”. În actul I totul se petrece ca și decor într-o garsonieră dintr-un bloc construit de un investitor ratat postdecembrist într-o comună oarecare situată la limta unei localități reședință de județ (ca de exemplu Sibiu-Șelimbăr, Cluj-Florești sau București-Otopeni-devenit între timp oraș). Mobilierul este foarte sărăcăcios, de tip vechi (adică lemn masiv ros de carii), cu carpete pe pereți și un tablou familial, gen poza de nuntă. Personajul este un inginer mecanic, în prezent șomer, fost director în cadrul SMA-ului (Stațiunea de mecanizare a agriculturii)din comună. Ea este o țărancă autentică, puțin trecută, ușor emancipată, dar încă frumoasă, genul de frumusețe autohtonă a locului. Ea nu are decât o școală profesională și lucrează la ferma de la marginea comunei. Amândoi trăiesc la limita supravițurii, dar ea datorită frumuseții sale și a slăbiciunilor masculine este angrenată într-o relație cu patronul fermei. Nu doresc să insist asupra detaliilor, dar încercam o explicație mai în detaliu pentru a fi suficient înțeles de ce am ales acest titlu. Am postat doar finalul ...
În legătură cu scriitorul E. M. Remarque, mulțumesc de sesizarea eratei. Era foarte târziu aseara când am postat textul și mi-a scăpat. Cred ca am cuplat cu prenumele scris sub forma de inițială, Enrich (E.), și mi-a scăpat.
Despre aprecieri nu pot decât a vă mulțumi pentru lecturare și percepție.

Reverență,
Florin O.

Salutări Dane.
Deși aș prefera tăcerea, acea nevorbire umilă dinaintea vieții și morții, mă văd totuși obligat să-mi justific premiul. Orice aș spune ar fi inutil. Superlativele ar fi de fațadă aici. Insist doar asupra ideii al clasicului paradox: ce bine îmi este în viață, ce bine îmi este în moarte. De aceea prefer eu albul și negrul, de aceea prefer să mă opresc aici să-ți ofer o adâncă reverență.
Dacă m-am dovedit prea alambicat o să revin să-mi justific și literar-lizibil gestul.

Cu stimă,
Florin O.

Sărut mâna,
domnișoară Adriana.

Nu este nimic spectaculos aici, deci nu se forțează kitsch-ul.
Vă ofer acest mic premiu pentru simplitatea și naturalețea versificației.

”trec pe lângă oglindă
nu mă uit
știu cine sunt”.
O foarte simplă realitate pe care o refuzăm cu toții. Ne place să spunem că suntem mai mult decât suntem. Oglinda este utilă fiecăruia, tocmai pentru a ne reaminti cine suntem.

”îmi rămân zilele care vor veni
un fel de pariu între ieri și azi
n-am multe iluzii
poate doar una
în care dumnezeu mă ține de mână”.
Viața este un rămășag? Poate fi pentru că deciziile noastre sunt o reală loterie. Finalul!? Place lui Dumnezeu. Pe mine mă mâhnește:

Reverență!
Florin O.