Florin Hălălău

am cravata mea și un nod în gît de la distanța pe cale ferată dintre mine și tine am pantalonii călcați la dungă așezați cu migală în șifonier și un cîrcel în gambă de la drumul nefăcut pînă

Din prudență, pierdem și firul salvator de iarbă întins ca o mînă, femeia dorită măritată acum cu altul, momentul ratat de îndoială ce pare că rîde.

Privind în Chișinău la rus, Cum nu știe o boabă românește, Am căutat să înțeleg ce spune, în Larousse, Dar totu-acolo-i scris în franțuzește.

Întotdeauna au fost priviți cu suspiciune cei care constitutiv sînt altfel decît restul mulțimii monotone. Și nu numai suspiciune se poate citi în privirile lor (asta cînd nu dau frîu liber

Izolat, În celula strîmtă a lumii, Mă lovesc De pereții de iarbă Și de tavanul de cer Prin care nu pătrunde Decît umbra Parfumului tău.

Straniu, Dar timpul se uita Mereu înapoi Părînd a căuta ceva Sub talpa gîndului Ce plutea între noi.

Plăpînd, Lumina se strecoară Printre perdele obosite, E lună Și încă prea întuneric Să mai pot minți Și ziua aceasta Înnoptată Și noaptea crăpată De ziuă.

atent pîndind fiecare mișcare gata să arunce plasa vînătorul prefăcut în vînat ascultă al șaselea simț ochiul din spate al femeii

Glasul roților de tren începe să cînte în rusește imediat ce ai trecut Prutul la Ungheni. Elevatoare puternice, mînuite de DJ autohtoni cu funingine pe față, ridică vagoanele ca pe niște discuri de

paloarea de mobilă veche tușeul slab al pianului din colț probabil ceva carte și mai mult ca sigur un oblon închis ca o pălărie pe capul unui mort

Vecină cu moartea, Spaima umblă În vîrful picioarelor, De teamă Ca nu cumva să trezească Viața de somnuri Și moartea de vise Care mă bîntuie.

viața își urmează cursul între felul unu și felul doi oamenii ridică privirea din farfurii doar pentru apostrofarea chelnerului nu trageți în pianist face și el ce poate în lumea asta

Amintirile, dureroase ca umbra toamnei peste clipa de vară (sau a zilei de luni strecurată în liniștea unei amiezi de duminică), amintirile, spuneam șerpuindu-ți trăsăturile cum cascada

Zilele pierdute într-un ieri imens, ca o gaură neagră în cosmos, mirosul de frunze arse din grădina casei și ușa neînchisă încă peste conturul buzelor tale.

Bucureștiul meu începea cu Baba Novac. „Am ajuns în București!”, exclamam atunci cînd recunoșteam intersecția. Veneam de pe Dristor, tăiam Mihai Bravu și eram din nou acasă. Mă întorceam cu ai mei

copiii lumii doresc pacea o privesc lacom cu nasurile turtite de geamul murdar al vitrinei pacea zîmbește rușinată printre îngerași de gips vecinătatea lor o coboară în derizoriu mai ceva ca