Prin țara cu vamă interioară

Glasul roților de tren începe să cînte în rusește imediat ce ai trecut Prutul la Ungheni. Elevatoare puternice, mînuite de DJ autohtoni cu funingine pe față, ridică vagoanele ca pe niște discuri de vinil pentru a le reașeza pe temelii mai solide, de fabricație sovietică. E ca și cum ai intra într-un muzeu și ți se oferă papuci protectori. Nu să te protejeze pe tine, ci pardoseala și covoarele. Primele impresii le culegi încă de la plecarea din București, cînd ți se cere, în românește totuși, biletul la urcarea în tren și apoi îi auzi pe însoțitorii de vagon vorbind între ei rusește. Vagoanele ar vorbi între ele în aceeași limbă, așa se mulțumesc doar cu inscripțiile în litere chirilice care le împodobesc. Geamurile din compartiment nu se deschid pentru ca nu cumva călătorii să se răzgîndească și să facă vreun gest necugetat. Nu “e pericoloso sporgersi” pentru că pur și simplu este imposibil. Doar pe culoar ne înghesuim la geamurile care se deschid după sistemul “unul da, unul nu”. Odată trecut de vamă, ai senzația că te afli în aceeași țară frumoasă. Dealuri molcome care te duc cu gîndul la poezia Anei Blandiana, pajiști pe care pasc cirezi de vite, mult verde proaspăt care îți spală retina obosită. Satele basarabene nu diferă de cele din restul României. Aceleași case, aceleași unelte primitive cu care oamenii scot din pămînt hrana cea de toate zilele, aceeași sărăcie care se încăpățînează să ne apese. Sapele cu care oamenii ieșiseră la munca cîmpului păreau a fi făcute toate din lemn. Chișinăul e altfel. Oraș european prin amploare și întindere, cu străzi fermecătoare în centru, cu bine și rău, cu reconstruita clopotniță a Catedralei, dar și cu umbra lui Lenin din fața sediului guvernului. Ștefan cel Mare te privește din toate părțile, și de pe soclul statuii de la intrarea în parc, cît și de pe toate bancnotele de lei moldovenești. Limuzinele pe care le vezi la tot pasul împînzesc orașul cu aere și fumuri occidentale. Privindu-le, nu știi dacă n-ai trecut cumva printr-o ușă secretă în alt colț al Europei. Toți basarabenii știu rusește. Nu toți rușii vorbesc însă românește. Dacă înscrisurile de tot felul sînt bilingve, se mai găsește cîte un șofer de taxi cu care nu te poți înțelege decît în limba celui mai puternic. În aceeași limbă se vorbește și la posturile de radio care te însoțesc în călătoriile mai lungi sau mai scurte cu microbuzul. Și este foarte ciudat să auzi nume proprii românești, cum ar fi Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrîn, deportate între cuvinte rusești. Mergînd spre nord, dai însă peste nume cu sufixe identice în toate cele trei părți ale Moldovei. Cosăuți, Cernăuți, Rădăuți. Istoria aceasta nedreaptă nu a putut șterge și rădăcinile comune. De sus, din cetatea Sorocii, privind Nistrul, îți dai ușor seama că seamănă mult mai mult cu un rîu de frontieră decît Prutul. Întorși la Ungheni, reluăm procedura de aliniere la celălalt tip românesc de ecartament. Se vede că muncitorii sînt români, deși au documente de identitate ale Republicii Moldova. Modul lor de lucru te face să te simți acasă. Vameșii ieșeni controlează trenul de parcă ar avea informații că se transportă arme sau droguri. Zelul militar cu care își fac datoria ar împiedica și o muscă să pătrundă pe teritoriul României fără încuviințarea lor. Cînd se dă semnalul de plecare și primești înapoi pașaportul, simți durerea paginii pe care s-au impregnat cele patru ștampile de țară românească.