florin caragiu

\"Fluxul liric poartă în subtext...\".

Mi-a plăcut că în aceste versuri s-a închegat o vedere tragi-comică, plină de savoare, asupra istoriei întâmplărilor și bucuriilor \"mărunte\". Fluxul liric ce poartă în subtext amprenta unei conștiințe \"mișcate\". E interesant cât de mult se întâmplă să gustăm aceste înșiruiri de cadre cu detalii, aparent fără legătură și nesemnificative, însă căpătând tocmai prin patina timpului o anume inefabilă adâncire și transparență spre cele sufletești.

elena: Mulțumesc de aprecierea generoasă, mă bucur că poezia a reușit să ne adune împreună.

Vladimir: mulțumesc de cuvintele care \"văd\" până la capăt
Miruna: mă bucur că versurile au vibrat pe niște coarde atât de sensibile, mulțumesc de semnul... incomensurabil

andrei: mulțumesc de însemnarea versurilor preferate.
maria: mulțumesc pentru cuvintele frumoase, într-o operă de artă, iubirea, chiar suspendată fiind, pusă între paranteze, este centrul de iradiere al textului.
ioana: mulțumesc de trecere, într-adevăr simplitatea este una dintre cele mai adecvate oglinzi a amănuntelor vieții, transcrise în frăgezimea și ineditul lor.
Scuze că am lăsat firimituri pe masă, să le strângă cei ce vor citi :)

după părerea mea ar merge fără \"am să mă plictisesc apoi și\", îmi pare că scapă din frâu interesul cititorului chiar de la început. În rest,regăsesc motivul vieții ca peregrinare, întâmplată în ritm pasionant, cu alternări de construcții și deconstrucții, până în vecinătatea punctului niciodată atins din care vibrează cântul mut, \"un cântec de Moarte prelung dar albastru\". Prin aceasta reușești dai textului tresărirea vieții. Iarăși mi se pare, fără să sune neapărat rău, puțin facil: \"despre cum o țin în sertar și îi cumpăr în fiecare dimineață iaurturi și prăjitură cu mere\", după părerea mea ar putea lipsi. Este un text viu, simfonic, aerodinamic...

Iată cum cuvintele primesc corporalitate, de la aruncatul femeilor cu plutirea consecventă, la căciulile boierești ele împrumută un patos al aruncării și plutirii în aer alegându-și ele pe cel ce le va așterne ca poezie, șoaptă, în cazul eului liric, niciodată blestem. Mă așteptam ca ele să te aleagă pe tine în final dar ai inversat puțin situația față de femei și căciuli :) revenind la ideea actului poetic.

Mulțumesc de trecere, Claudiu, mă bucur că ai remarcat niște elemente de efect în alcătuirea poeziei.
Ești oricând binevenit.

io zâseși \"cabrat peste nostalgii și tristeți\", iară nu \"nostalgic și trist\", carele iaște altcarecumva, șî mie de felul meu îmi plac basmele că au o sămânță de adevăr, dar cum șî io făcuși o confuziune dramatikă între raigor și elianul cel călător, carele va să zică ești iertată, șî mulțam frumos de blândețea finală.

Un vers cabrat peste nostalgii și tristeți, ne poartă prin peisajul de basm, \"împinge mereu orizontul spre taină\" ca să putem întrezări cele pe care elian le \"știe și le poartă în inima sa\".

versurile din această poezie îmi trezesc în minte imaginea unei pietre aruncate în apă împreună cu undele concentrice care se pierd în depărtări. Și chiar din depărtări ele trimit spre centrul de iradiere: prăbușirile succesive, fuga în sens contrar, orașul care își închide viața, privirea în trecut și muțenia, trecerea lentă prin neputință și înfășurarea înlăuntru, retrăind pierdere cu pierdere... & so on. Interesant cum această revenire-rememorare suscită la limită nuanțele unei posibile sublimări. Nu este nimic definitiv pierdut, câtă vreme mai avem spațiu de adăpostire înlăuntru, câtă vreme dăm chip necuprinsului ce ne cuprinde.

Descopăr aici un text viu, ce împletește iubire și neputință, lumini și umbre, absență și prezență, mișcare și oprire în loc, uitare și așteptare.
Lucrurile intră în rezonanță cu trăirile subiective: lumânarea și părul, ochii și oglinda, râsul și ticăitul ceasului, zilele ca durată subiectivă și ferestrele trenului ce înconjoară pământul.
Întețirea din final a ritmului concentrează emoția lirică, având drept contrapunct moartea și durerea ce acoperă memoria mamei.
În text apar inversări cu impact liric: \"aștept să nu vii\", \"în loc de flacără părul tău despletit în sus\".
În atmosfera creată respiră paradoxul, armonia contrastelor, starea de prezență și dialogul.
\"Puțin nebun, puțin fericit\", eul liric descoperă în însăși absența iubitei o prezență remanentă, care circumscrie, luminează dinspre trecut și viitor \"carnea dulce a singurătății\", simplitatea oferirii de sine: \"Eu sunt aici\".

Un film alb-negru cu contraste intense: \"hohot negru risipit pe albul gândurilor, pașilor\", așteptarea ultimului tren în zăpadă, pe fondul umbrei. Doar lacrima păstrează memoria chemării, a menirii amenințate de timp și uitare, în timp ce \"prea devreme\" se amestecă cu \"prea târziu\". În lacrimă se concentrează memoria iubirii dumnezeiești, lumina ce sublimează, transcende legăturile destinului.

ceasul dintre coaste înregistrează timpul sacru - kairos, arcul e semn al spiralei simțirii ce circumscrie ascensional memoria și leagă timpul sacru de cânt, este semn al armoniei mișcate de simțirea duhului. Este o povestire despre căderea în timpul profan - kronos - care devoră cuvintele, le îngroapă în silă și sudălmi, o poveste
despre nevoia de loc și aripi, de credință, nădejde, dragoste...

Mulțumesc, Uln, de zugrăvirea poetică. Speranța, oglindă a prezenței divine ce ne însoțește pe cale, fir de apă hrănitor și călăuzitor în pustietatea neînțelesurilor...

îmi place foarte mult felul în care ai amplificat cu economie de mijloace sentimentul de prezență propriu iubirii. A nu ști să scrii iubirea devine un nonsens ce cheamă o \"jertfă perfectă\". Prin aceasta se depășește discursivul, linia dreaptă, pentru a lăsa să curgă pe lângă aceasta, pe pânzele rotunde ale vederii, simțirea poetică.
Vederea îmbrățișează lucrurile așa cum sunt, surprinzându-le în chiar timbrul lor inconfundabil marcat de imperfecțiune, de abaterea de la o scară abstractă a valorilor: \"aș împărți lumea pe note false\". Tocmai aceasta dă unicitate și dinamism maxim actului căutării și găsirii reciproce: \"aș colinda toate colțurile de drumuri/
ți-aș înflori la buze ca o floare de primăvară\". Zgârietura e acel loc de inserție al subiectivității în corporalitatea celuilalt, în proximitatea inimii ce poate dezlega misterul roții: \"ți-aș zgâria pieptul închis/aș scrijeli pielea perfect întinsă/m-aș pierde prin tine ca o roată/zimțată/ zimțată\". Roata evocă plinătate, dinamism, gravitare semnificativă în jurul unui axis mundi.
Sub pleoape are loc o re-creare a imaginii lumii, ochiul apare ca un pământ nou și lacrima, ocean primordial în care sinele îngenunchează, confirmă prin îngenunchere sacralitatea iconică a celuilalt: \"sub pleoapele tale/
mările îngenunchează\". Îmbrățișarea este o supra-punere a misterelor ce păstrează alteritățile și sporește, multiplică taina: \"eclipsa mâinilor tale/rupe o taină în două\". Numirea din final exprimă recunoașterea libertății și alterității iubirii, care transcende textul prin însăși faptul de a fi, pe care îl luminează. Albastrul e culoarea cerului, a contemplării, a stării de a iubi mai presus de relieful accidentat al condiției marcate de patina temporalității.

Este într-adevăr un text bine realizat. Visul ca loc al realizării sinaxelor, al întregirii și întâlnirii semnificațiilor. Căutarea \"extazului\" de a fi visat de celălalt, a odihnei în \"abisul\" celuilalt. Cel care visează apare aici ca loc privilegiat al \"memoriei profunde\" colective. Visul apare ca o cuprindere a imaginii alter-ego-ului lipsită de opozițiile și abstracțiile gândirii ce caută să organizeze ustensil, să defrișeze și să domine \"natura\". Nevoia unui fir epic liber de rupturile și tensiunile vieții \"raționalizate\". Intruziunea pragmaticului este incompatibilă cu acest traseu spre izvoarele memoriei colective, a cărui sursă de iradiere transcende limitele sinelui, evocând divinul: \"în sine mă miram/de unde atâta pace\". Amestecul între registrul diurn și cel oniric le afectează decisiv pe ambele. De unde reacția firească de retragere, și înfruntarea \"riscului\" de a nu mai putea visa \"chipul alterității\". Interesant și sugestiv exprimat.

Foarte bun articolul, cu legături bine punctate. Ideea teatrului \"sărac\", valorificarea metodei \"ascetice\" în regăsirea uneoi noi forme de expresie și totodată a atmosferei celei mai proprii artei teatrale, miza pe intersubiectivitate și corporalitate, metafora vieții cu paradoxurile și sensul ei transcendental, relația între absență și prezență, sunt teme centrale, deosebit de fertile ce merită aprofundări continue, personalizate.
Felicitări pentru demersul acurat și La Mulți Ani de
Sf. Ioan!

Vă mulțumesc tuturor, prezența, timpul de viață acordat și semnele de apreciere mă onorează. Mă ajută să am înainte felurite receptări ale textului și problematizări, impactul prim asupra cititorului.

Îmi place această siguranță fragilă ce se destramă în contactul cu realitatea presantă, catasrofică, prin care pășește cu naturalețe. Ea lasă în urmă toate într-o poetică dezvelire, \"anul nou pe care eu încercam să-l ascund sub sacii de rufe murdare\", și înregistrează semnele exilului \"cu palmele întinse pe genunchii cocoșați de hăurile timpului\". Timpul este resimțit ca tăiș care incizează \"privirea pe verticală și usucă respirația\" visele, eul liric expus resimte despărțirea de lucrurile familiare ca o dezgolire de ambianța ocrotitoare și de memoria externă a familiarului ce oglindea propria identitate, lipsire de sprijin ce intensifică ecoul lăuntric al pierderii și cheamă o regăsire de sine pe alte coordonate. Sprijinul se mută în piatra de la nuc, piatra și copacul fiind simboluri ale întemeierii în ceea ce viața are mai necondiționat, darul divin pur, întemeierea și verticalitatea chipului. Umbra acestui dar e inefabilul atingerii tainei în vecinătatea \"pomului vieții\". Plecăm și nu luăm cu noi nimica în afară de noi înșine și umbra sau inefabilul darului transmutat în suflet.