pe piatra de la nuc

Anni, diacriticele sunt obligatorii. În plus, încadrarea cred că ar fi la poezie, nu la proză. Te rog să corectezi. An bun,

bine ca mi-ati spus, ma doare mina dreapta si tastatura e cam noua, oricum merci La multi ani

minunata simplitatea care doar dezvaluie melancolia, chiar tristetea incojurata de vitalitatea festiva, reflexele temporale potentate de prezenta acuta a obiectelor, dureroase prin sugestia disparitiei destinatarului afectiunii. multa finete a unui condei bine antrenat

eu stiu sigur ca am mai citit candva candva... candva fragmente din textul asta. ce-mi place nu uit usor. nu stau sa caut, vreau doar sa-ti spun ca le-am (re)citit cu aceeasi placere. ai tu un fel al tau, Anni, de-a face omul sa te caute prin toate colturile.
cu acelasi drag

Îmi place această siguranță fragilă ce se destramă în contactul cu realitatea presantă, catasrofică, prin care pășește cu naturalețe. Ea lasă în urmă toate într-o poetică dezvelire, \"anul nou pe care eu încercam să-l ascund sub sacii de rufe murdare\", și înregistrează semnele exilului \"cu palmele întinse pe genunchii cocoșați de hăurile timpului\". Timpul este resimțit ca tăiș care incizează \"privirea pe verticală și usucă respirația\" visele, eul liric expus resimte despărțirea de lucrurile familiare ca o dezgolire de ambianța ocrotitoare și de memoria externă a familiarului ce oglindea propria identitate, lipsire de sprijin ce intensifică ecoul lăuntric al pierderii și cheamă o regăsire de sine pe alte coordonate. Sprijinul se mută în piatra de la nuc, piatra și copacul fiind simboluri ale întemeierii în ceea ce viața are mai necondiționat, darul divin pur, întemeierea și verticalitatea chipului. Umbra acestui dar e inefabilul atingerii tainei în vecinătatea \"pomului vieții\". Plecăm și nu luăm cu noi nimica în afară de noi înșine și umbra sau inefabilul darului transmutat în suflet.

in aceste zile friguroase , sa va citesc ....multam! da, cam simplute cuvintele mele, nu erau de poezie, cum ii multumesc redactoarei care nu le considera ptr proza...ce ma impresioneaza este ca am avut curajul sa descriu in cuvinte atit de simple ca realitatea care m-a luat prin surpindere de vreo citiva ani...nu va risipiti, dar nici nu va economisiti, voi, cei care mai aveti timp in brate, nu ste stie cind cade ceata, noroc voua cei liberi

După ce am citit acest text starea mea a fost contradictorie. Predominantă era tristețea fără a fi apăsătoare, sumbră. Chiar m-am întrebat, poate fi tristețea luminoasă?!
Mi se pare inedită venirea Anului Nou ca a zugravului\" fluierând cu țigara după ureche,fără instrumentele de lucru\" și motivația, \" doamnă, alea le aducem mâine, azi ne organizăm, adică dumneavoastră ne faceți cafele, noi ne uităm ce-i de făcut și mai vedem mâine că doar n-au intrat zilele în sac!\"
Tonul jucăuș din fragmentul menționat contastează cu\" genunchii cocoșați de hăurile timpului și reazimul pe care îl găsești în \" piatra de nuc\". De aici percepția timpului scurs în freamătul frunzelor , mereu același iar noi mereu altfel.

Cred că ai scris două poezii (bune!) într-una singură. Prima (care se termină cu sintagma “șira spinării ») pe tema revelionului, cea de-a doua- pe tema timpului. După cum simt eu, cele două părți ar avea de câstigat dacă ar fi prezentatate (și lucrate) separat. Alminteri există riscul unei teme bicefale care ar putea dilua « narcoza »…

o stea ptr o piatra si un nuc, piatra am gasit-o , nucul s-a uscat, si poate ca imi va da in amintiri umbra sa - sper sa fie cum spui tu, ma refer la trecerile acelea....viata de zi cu zi pe mine ma uimeste atit de tare ca traiesc ca intr-o mare sala de cinema

da
sunt multe trairi, multe poeme intr-unul...acolo stam si privim si sub nucul acela as mai fi stat si azi
dar nu mai e
l-a uscat prefectura...

iti multumesc ...m-am intors ca sa pot decapita din poeme...in acel trecut cind am scris poemul ma mai credeam in lumea de sub nuc.