florin caragiu

Inaintea experientei tale tulburatoare nu pot decat sa dau slava lui Dumnezeu. Cu pretuire, Florin

ar fi o idee ca sa se mai traga cate o inspiratie de aer proaspat si din atmosfera site-urilor Agoniei din limba engleza, franceza, germana, etc. ca, de... suntem totusi in Europa... sau nu? Nu zic ca e musai, dar poate se mai schimba un pic peisajul, un mic viraj spre demanelizarea poeziei nu ar strica.
numai bine, F.

multumesc si eu de popas si de insistenta fara de care nu m-as fi gandit sa scriu ceva pe tema de fata in acest moment. Am zis sa pun totusi ca un subiect separat aceasta schita de eseu...
numai bine, F.

un adevarat strigat liric al iubirii negate... Plictisul existential naste o lume homunculara in care domneste totalitarismul functiei oarbe... Cu drag, F.

Multumesc mult pentru caldura sufleteasca.
Cat despre comentariul pentru Afise, incerc, dar nu promit.
Totusi, am scris mai jos in graba un fel de inceput de schita.
Eu cred ca intelegerea relatiei nedespartite intre arta si religie cere o nuantare si o discernere speciale. Arta are pe de o parte valenta descriptiva a unei stari de fapt, care e personalizata, si poate reda in oglinda sublimarii poetice propriul iad, derizoriul, desacralizarea, negarea spirituala, iconoclasta a propriului chip la care asistam.
Acestea tin de modul artei naturaliste, in sens larg. Valoarea iconica sau coeficientul de iconicitate al artei este dat de autenticitatea si unicitatea trairii mistice si relatiei personale cu Dumnezeu. Prin ultima se depaseste planul hermeneutic, fara a fi anulat totusi, insa asumat prin depasire in actul de adresare personala si intentionalitatea euharistica, act care se prelungeste si imprima si in text. Consistenta artei iconice sta in gest, nu in structura. Voi explica altadata mai pe larg ce vreau sa spun. Arta exprima atunci participarea la o taina ce nu isi mai trage contrastele din opozitia dialectica, structurala a contrariilor si unitatea din diseminarea sensurilor, centrul sau focarul ei e cumva in afara textului, iar arta \"iese\" din text spre cititor, dupa o perspectiva inversa (Florenski). Arta traieste atunci din contrastul nascut de diferenta personala si fiintiala intre om si Dumnezeu, iar unirea contrariilor naturale are loc nu printr-o invaluire a metaforelor in cheie dialectica, ci prin intruparea lor in dialogul iubirii. Fapt ce nu exclude toate mijloacele hermeneutice ale artei naturaliste, folosite insa pentru a reda transcensul \"iconic\".
Eu cred ca Arta ca text deschis, singura noua in orice vreme, depaseste stadiul \"larvar\" al monologului structurat labirintic, stadiul labirintului hermeneutic ca si casa a fiintei, spre a se deschide dialogic si de ce nu, liturgic in relatia vie cu Dumnezeu si cu semenii. Arta autentica cuprinde riscul dialogului, iesirea la intalnire. Casa fiintei ce adaposteste asimptotic liniile de sens poetic, e atunci, gandesc eu, Cuvantul ca si comuniune, impartasire. Cei care Il resping pe Dumnezeu, nu simt contrastul dialogic atat de viu ca acela monologic, si marjeaza, evident, pe misterele labirintului hermeneutic. Cei religiosi nu vor gasi un contrast atat de viu in abordarea naturalista, (care totusi oglindeste indirect, si aici este maiestria artistica solicitata la maxiμ tainele \"de dincolo\"), ci contrastul poetic maxim este pentru ei cel intre creat si necreat, contrastul sacru-moral. Nu cred ca arta a depasit stadiul moral si estetic, pur si simplu pentru ca subiectul artei e omul si nici o elita nu poate confisca prin mentalitatea ei sensul atribuit artei. Arta, ca orice activitate implica intreg omul. Daca omul e religios, arta sa va avea amprenta religiozitatii. Daca e moral, a moralitatii. Oricat de manierist ar fi, pecetea ramane, fiindca arta e rodul unui act personal, chiar daca dupa niste tipare sau modele conventionale. Daca cercetezi infinitezimal vibratiile artistice ale unei opere descoperi amprenta, la fel cum nu exista doua icoane zugravite dupa acelasi model care sa fie identice. Pozitiile intre \"religiosi\" si \"nereligiosi\" par ireconciliabile. Si chiar sunt, dar nevoia de a fi in dialog nu poate fi anihilata. Si aici e frumusetea de abordare a alteritatii. In sensul crestin, Dumnezeu ne vrea liberi, viata e un raspuns la actul lui creator. Crestem in acest raspuns.
Pana la urma optiunea personala in relatia cu Dumnezeu amprenteaza textul. Totusi, mi se pare important sa intelegi pe celalalt asa cum este el si sa pleci de acolo la intampinare, cu respect fata de om...
Cred ca se proiecteaza prea mult raul, se vede prea mult raul in celalalt si in cei ce nu sunt ca noi.
Una este sa critici anumite valori care ti se par discutabile, alta e sa lovesti direct in chipul omului, ceea ce nu aduce nimanui nici un castig real, poate doar derizorii satisfactii.
E o simpla parere personala, si daca cineva gaseste ceva bun aici, bine, daca nu, iarasi bine.
Cu drag, F.

Ruxandra: Ma bucur ca ti-a placut. Viata face ochi oriunde e o inima sa nasca :) Cu drag, F.

multumesc de vizita si semn.
cu bine, F.

Raluca: \"Dacă o zi nu te Vezi prin El, nici tu nu mai ești Conștient de chipul tău, și așa te uiți pe tine și întuneci Lumina DIVINÃ din tine\" (Ierom. Ghelasie Gheorghe).
Cu drag, F.

Mandria ucide iubirea, smerenia o invie... smerenia nu judeca pe nimeni, ci vede suferinta si e co(m)patimitoare.
Atunci cand vom intelege ca noi toti oameni impartim o fire, si ca pentru ca sa fim noi insine avem nevoie sa asumam intreg Omul, asa cum este el, iadul acesta pe care ades il traim dar si firea omeneasca asumata de Hristos si indumnezeita, in iubire, vom intelege pe Dostoievski si cuvintele Sf. Siluan: \"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui\". Adica asuma-ti aproapele, asuma-l insa in iubirea lui Hristos care ne cuprinde. \"Nu stiu altii cum sunt\", dar eu asa vad lucrurile. Altfel ne smiorcaim si batem pasul pe loc agatandu-ne de propria noastra particica de fire, instaurand privatul ca o expresie nu a intimitatii sau intalnirii interioare cu ceilalti, ci ca o rupere de ei si o apoi oscilare schizofrenica intre noi si restul lumii - de care avem totusi teribila nevoie, pentru ca nu suntem niciodata autosuficienti. In acest sens al nevoii de asumare spirituala vad dramatismul si autenticitatea strigatului tau liric. Cu drag, F.

apropo de kitsch: daca renuntam la matase, ne multumim si cu un vierme de lana, valorificam blana si verdeata o pastram pentru salata :)
Cu drag, F.

Interesante arabescuri de (auto)ironie.
Imposibil trigo(rgo)n , ioc ghinion,
s-a taiat maioneza de gand, pardon,
n-a fost batuta dupa... dicton :)
Cu drag, F.

Elena: Multumesc de vizita. Si eu simt asa, dar ma gandesc ca impartasirea dumnezeiasca ne da mai mult decat anii tineretii, o \"acumulare\" de vesnicie, daca se poate spune asa.
Cu drag, F.

Hristos a-nviat!
multumesc pentru picurii de roua :)

Multumesc de urmele pasilor de gand...
Pentru mine personal, arta cere nu numai originalitate ci in primul rand autenticitate. Ea se naste dintr-o vedere iconica a lumii. Este ca un pământ în care sunt ascunse și așteaptă căldura care să le cheme la lumină semințele iconomiei dumnezeiești. De aceea, arta are ca erminie icoana.
Cu urari de bine,
Florin.

Multumesc pentru prezența luminoasă.
Florin

Dupa parerea mea, este un interviu interesant. Chiar daca se pastreaza oarecum intr-un cadru de generalitate, de intelegere schematica, si nu risca o coborare in concretul dramatic al situatiei actuale, arata spre o anume iesire din criza si faramitarea actuala, printr-o coordonare intre
activ si contemplativ, intre perspectiva imediata si orizontul de asimilare a valorilor. Ce gasesc eu o lipsa in acest articol este o anumita intelegere non-dialogica a iesirii din criza, o sprijinire pe un efort individual de ajungere la o asa zisa sfera a valorilor. Or valoarea suprema in creatie e omul, si asimilarea valorii numite om se face prin dialog si participare la drama si suferinta lui, si in acest sens maturizarea nu se reduce numai la
munca onesta si contemplare individuala, la regasirea unor valori abstracte, ci la confruntarea si dialogul intre valorile-om. Tocmai de aceea, ce face Daniel cu interviurile sale ca act autentic de acces la valori prin dialog mi se pare extrem de important. Cultura adevarata se naste in dialog, fie el direct fie implicat in esenta dialogala a cuvantului (in orice cuvant traiesc mai mult sau mai putin explicit o adresare si un raspuns)
pentru ca valorile culturale nu sunt suspendate undeva in abstract ci se nasc din confruntarea valorilor-persoane.
Mi se pare important astfel sa recunoastem inainte de orice valoare, valoarea persoana, creata dupa chipul lui Dumnezeu in intelegerea crestina. De aici plecand, cultura se formeaza in creuzetul dialogului.
Mi se pare regretabil si simptomatic atacul direct la persoana, distrugerea valorilor, in loc de un dialog cu persoana prin intermediul textului, in loc de un comentariu pe text. Dupa parerea mea, aici nu intereseaza in primul rand rafuielile personale sau \"ce a facut D-l Sora in ultimii cinci ani\", ci relevanta a ceea ce ni se transmite. Esecul personal intr-o intreprindere sociala sau politica este o alta problema, care ar putea fi discutata separat, cu parerile subiective sau obiective aferente. Oricum, e bine sa ne spunem fiecare sincer parerea,
asa ca aceasta e parerea mea, bineinteles, personala.
Florin

Hristos a-nviat!
Multumesc, Elena, pentru frumoasele cuvinte in amintirea celui ce a modelat cu lacrima si zambet lutul simtirii romanesti in forme dramatice nemuritoare.
Cu drag, Florin

Ma bucur de semn. A scrie inseamna originar si a daltui icoane din cuvant. Iti doresc sa aduci din Sfântul Altar in icoana sufletului lumina Invierii lui Hristos, nestinsa de vantul lumii.
Florin

Desființând contrariile în trup, conținând în germene lumina învierii, taina crucii descopera rostul dumnezeiesc al trupului, omul intreg ca icoana.
Sfintele Sarbatori cu bucurie!
Florin.

Un poem in care puterea verbului recompune intr-un trup poetic memoriile unei rastigniri. Un drum de la giulgiul rupt al dublei gandiri la giulgiul care primeste imprimarea unitara si lumina chipului.
Sfintele Pasti cu bucurie!
Florin