florin caragiu

livada-pasărea-poemul taie făgaș în zăpadă, locul inimii e o spărtură-deschidere în care ninge rotund, șapte tăișuri înfloresc în ascuțișul unui cuvânt, despică prin șapte nopți drum sufletului-fecioară. Verticala pogorârii dată de ninsoarea ce se așterne ușor, liniștit, continuu, rotund, se întretaie cu orizontala drumului ascuns, troienit, cu urmele iute acoperite de nea, al purificării. Între cer și pământ, tăind drum printre nămeți și urme de lupi, dorința se despoaie de patimi, iubirea trezește mireasma florilor înghețate...

Multumesc de trecere, ma bucur ca poezia v-a grait.

uln: mulțumesc de intrarea în ambianța acestui poem și surprinderea legăturii între taina înălțării și cea a împărtășirii, a nuntirii.
valeriu: definiția ta e demnă de admirație și... aplicare practica :)

Călătoria e un preludiu în care toate apar și apoi se retrag discret în fundal, lăsând să transpară emoția regăsirii, intimitatea renăscută si \"repusă in scenă\", de sub cortina ploii menite să spele și să fertilizeze pământul unui nou început.

mulțumesc, pentru apreciere, aș mai adăuga aici că la baza compoziției stă chiar un fapt real, întâmplat în comuna Pietroasele de Buzău unde s-a descoperit tezaurul \"cloșca cu puii de aur\". Comuna ajunsese pe linia frontului în urmă cu mai bine de 60 de ani, iar faptul mi-a fost relatat chiar de către doamna care fusese fetița in cauză. O găsise într-un târziu mama ei cățărată într-un copac, în vreme ce gloanțele șuierau prin preajmă, și de-abia a convins-o să se dea jos, ca să nu o nimerească vreunul.

Torentul liric ia cu sine legându-le prin erosul curgerii poetice bucăți de viață, metamorfoze incomplete, schițe ce își așteaptă retușul, fragmente de rostiri și iubiri dăltuite în drumul pietruit cu versuri al exilului. „Când omul va ajunge la marginea lumii va rămâne cu Dumnezeu și cu neantul”, scria Emil Cioran. Am sentimentul legat de acesta că revărsarea peste maluri descoperă o stare de răscruce, în care putem descifra pe lângă atracția himericului sau tentația abisului, tinderea spre regăsirea de sine dincolo de granițele inundate, forța cuvântului, fascinația frumuseții, nestăvilirea dragostei care se pierde pe sine sau se pogoară la iad pentru a afla și a rememora acolo în Hristos chipul lui Dumnezeu și adâncul iubirii divine ce sparge mormântul izolării și descoperă treptat drumul întoarcerii acasă. Poemele au o muzicalitate aparte. Felicitări.
Cu drag, F.

un articol ce descrie o încercare de pervertire a chipului lui Dumnezeu din om și a icoanei Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om. Dacă și unii pretins creștini simt o atracție spre acest gen de lucruri, aceasta se întâmplă în contextul în care pierzându-și credința și relația vie cu Dumnezeu, cred că Îl pot aduce mai aproape zugrăvindu-L după chipul și asemănarea omului căzut, într-un mod care să le permită să își conserve și hrănească deprinderile vieții spre moarte și nimicnicie, ale căutării plăcerii și fugii de durere în afara tainei iubirii. Teologia nu este demonstrație logic constrângătoare a existenței și puterii lui Dumnezeu, ci mărturisire sau zugrăvire iconică a plinătății dumnezeiești la care suntem chemați, de care s-au făcut părtași sfinții iubitori de Dumnezeu. Mărturisirea Adevărului în Persoană. Adevărul s-a făcut trup, se împărtășește ca taină, nu este un concept manipulabil. Ideea de Dumnezeu devine idol atunci când este desprinsă de Persoana Lui. Cine este însetat de iubirea lui Dumnezeu, vine la izvoarele tainelor. Libertatea de a nega, sau \"deconstrui\" imaginea sacrului, sfințeniei, tainei, este o libertate de rob al patimilor, nu este libertatea de fiu, a neschimbabilității în iubire și părtășiei la slava divină. Asceza iubirii este zugrăvită uneori în culori sumbre dar ea este o maximă deschidere a libertății de a iubi cu iubirea cu care Dumnezeu ne iubește, pe care ne-o pierdem rătăcind în afara Tainei, departe de viața Trupului Lui. Împiedicarea lui Pilat in intrebarea \"Ce este Adevărul?\", cu Adevărul în față, se continuă și astăzi.

frumos ai ziugrăvit poetic o așteptare a versului-lumină care lasă să se întâmple lucrurile, cadru în care timpul variază cu distanța între persoane, frica este îmblânzită în groapa cu lei, descensus ad inferos ce sugerează conștiința în atingere cu complexele patimilor ce mușcă din carnea iubirii, conștiință care prin regăsirea propriei identități concentrate în nume, salvează și poartă spre transfigurare în ieslea nașterii Domnului erosul ascuns în patimi. Acesta este sensul despătimirii prin care starea tulbure a conștiinței se limpezește și chipul iubirii răsare în lumina tainei. Memoria înregistrează în sertarele ei această chemare ce dă orizontului așteptării o anume culoare a intimității sau o nuanță familiară.

gorun: mulțumesc pentru timpul și osteneala de a citi textele mele și mă bucur că ai găsit în ele ceva vrednic de rezonanță.
silvia: mulțumesc pentru gest
tudor: după părerea mea, \"pungile cu vise\" e exact ceea ce trebuie, chiar dacă aparent \"sună destul de rău\". Ele pregătesc și introduc, pun în valoare tocmai \"versurile reușite\" printr-un contrast ce ține de iconomia poemului.
Spiel-ul (jocul) e că pungile cu vise exprimă cu umor
o anume intruziune în privat a comercialului, artificialului, imaginii ambalate în forme ce stimulează consumul si violența prestigiosului (ambalajului)
ca substitut al comunicării și sacrului.
aurelian: ai intuit bine, banda pliată și răsucită intră în conjuncție cu câmpul simbolic al conceptului de arcă.

Multumesc tuturor pentru comentarii. E interesanta intr-adevar aceasta capacitate a poeziei de a sugera si induce vectorul spre o stare-limita prin chiar opusul ei.
cu drag, F.

interesant poem al ieșirii din \"cazanul cu iluzii\" și \"tranșeele\" săpate de așteptare, căutare, durere spre
locul creației ca meșteșug al zborului, plecând de la
virgula aripă.

adevărul este că am cunoscut atâția bătrâni tineri și tineri bătrâni, și o varietate atât de mare înăuntrul fiecărei categorii, încât cred că fiecare are felul lui personal de a privi moartea
p. s. (just a joke) nu te mai lua de moșii simpatici din parc, simpatico! :)

Poemul tău mi-a adus aminte de personajul Momo din romanul cu același nume al lui Michael Ende. Florile clipelor sunt fumate de o imaginație avidă de bizar. O interesantă descriere a invaziei și totalitarei imixtiuni a unei lumi cenușii sau imaginarului înțepenit în exoticul amorf și absurd, operând pe trup dezaxat și profanator, ca mașina din Colonia penitenciară a lui Kafka, \"vina\" de a avea vocația sacrului.

nu vreau să îi alung, doamne ferește, îmi sunt și mie simpatici.

Este un poem care respiră nevoia de autenticitate a actului creator. Creația își trage seva și continua purificare de balastul livrescului din comunicarea și comuniunea spirituală. Tehnica și cunoștințele autonomizate de pulsul duhovnicesc duc la o “încurcare a limbilor”, la o entropică pierdere de vibrație spirituală înlăuntrul universului polifonic al operei poetice.
autenticitatea nu este rodul unei acțiuni obiectivizante de descriere a unei stări manifeste statistic într-un anume context, sau rodul redării naturaliste a unei așa-zise felii de realitate exotice sau în descompunere, în fapt o perspectivare reductivă, încremenită sau homuncular-virtuală a realului
autenticitate nu înseamnă imanentizarea lui Dumnezeu ci înaintarea în misterul reciprocității iubirii
autenticitate înseamnă ieșirea din labirintul guvernat de dumnezeul-concept în câmpul deschis al relației personale cu Dumnezeu cel viu
În anumite forme metaforice poetice apare că dumnezeu fumează, se plictisește, etc. spre a sugera că este mai aproape de noi. Aici este indicat dumnezeul concept, un deus otiosus în fapt, tocmai fiindcă tocmai prin asocierea centrifugală cu “deșertăciunea” este scos în afara icoanei chipului omenesc. Dincolo de valoarea literară contextuală, din punct de vedere teologic, Dumnezeu este infinit de aproape de noi nu fiindcă impropriază căderea noastră ci pentru că a impropriat și restaurat în sine icoana Sa, firea omenească întreagă în afară de păcat, altfel spus în afară de orientarea contrară chipului dumnezeiesc.
Dumnezeu Fiul S-a făcut trup și luând firea omenească în afară de păcat, a ajuns în maximă intimitate cu noi
autenticitate poate avea o aventură personală a redescoperirii fondului dinamic, dialogal al realului
autenticitate înseamnă întâmpinarea inițiativei lui Dumnezeu ca punct de sprijin al mișcării de regăsire de sine și recuperare din labirintul căderii în derizoriu, de redescoperire a viului și frumuseții chipului divin în om
autenticitate înseamnă intersectarea tuturor planurilor și discursurilor polifonice ale discursului într-un eveniment de relație și comuniune, care fără a distruge specificitatea vocilor, le aduce în raza corporalității iconice sau simfonice a limbajului iubirii
ultimul vers nu trebuie verificat cum o face andu, logic - literal și clasat ca tautologie, aici funcționează ironia, sensul secund, care spune că nu orice vorbă înaripată, prin meșteșugul unui demers autonom de trăirea și relația concretă duhovnicească, are darul și forța să primească și să comunice taina iubirii.

un poem cu o alertă schimbare de cadre prin care se creează un efect de apropiere, învecinare și încrucișare empatică a unor registre contrastante
barba rasă de linia orizontului
tigrul respirând aproape de frunte, dormind pe cămașă
orizontul cuibărit în ochi
sfere virgine ieșind din gâtlejul bătrânului
developarea rememorării de sine din capsula sunetului ce se sparge, eliberând glasul mamei ca un reflux ce poartă cu sine memoriile originilor, \"sulul\" numelui întreg

andrei: acuma pe bune, com-ul tău mi se pare mult mai previzibil ca finalul acestui poem. Oricum, gusturile sunt discutabile.
dana: am impresia că moșii au mai mult umor ca tinerii
cel puțin bancurile erau mai înainte vreme mult mai interesante și mai cu poante, acum se practică stilul sec smuls în care pui banda cu râsete că nu mai râde nimeni, mai mult faci haz de necaz

și dacă omul e ființă spirituală, chiar și pe un site de cultură, ce \"vină\" am eu, dane, ia zi tu mie? Care e cel mai mare divizor comun între spirit și cultură?
:) cu drag, F.

poemul tău e un drum ce ne poartă din realitatea fracturată spre ceea ce ne doare, spre recâștigarea unei dimensiuni neglijate în glisarea frenetică pe orizontală, în caruselul plăcerilor și durerilor zilnice. În pruncul Iisus descoperim deblocarea comunicării pe orizontală simultan cu deblocarea comunicării pe verticală. Calea de la inimă la inimă trece prin taina crucii. Cu drag, F.

păi cum spui tu, dacă tot ne-am hrănit cu natura o viață, nu se merită să nu fim generoși la plecare, să nu fim în comuniune, să nu dăm și noi la urmă o masă pe cinste naturii :) mi-a plăcut faza de la urmă
\"...cei care au nimerit inima,
umblă acum năuci,
tot pupându-se între ei!\",
care desăvârșește sublimarea macabrului.