Floriana Vîntdevară

Am cearcăne adâncite până la inimă Iarăși nu te-am dormit și m-am visat culegând umbre la colțul străzii. Ascultă-mă și tu fără să dormi ce-ți spun ieri nu mai simt mâine și-ai să te usuci în

Mă dezbrac de piele pentru că m-am încălzit sub ea. Vreau să port astă seară rochia de la tine, aceea cioplită de mâinile tale în ușa de la ieșire. Știi...cea din trunchi de crin negru. Mă aștepți

M-am gândit să-mi scot scheletul la o promenadă...m-am certat îndelung cu umbra până să o conving să ne lase puțină intimitate...i-am făcut clătite din pulpane cu sos sărat de lacrimi... În drum

Îți simt dorința până la os Atunci când mă cuprinzi între palmele aspre, palpându-mi cu nesaț Sufletul. Îmi înfigi unghia adânc în omoplatul stâng Să mă trezești cu sânge din leșinul durerii,

Dimineața este doar sfârșitul... Este sfârșitul clipelor în care stăteam la taifas cu demiurgul plictisit. Mint. Dimineața este o minciună. Mă doare capul de la forfota banalului drept consecință

Îmbrățișarea pleoapelor naște sânge sub strânsoarea sufocantă. Frunzele mor în fiecare an. Ploaia îmi amintește de haosul gândurilor. În mod nedefinit, cioplesc lacrimi doar când ascult muzica

sunete sparte împletesc cenușiul poartă cortegiul spre capătul lumii ascult până la sânge cu unghiile înfipte-n suflet muzica morții încerc să disting între acordurile funeste strigătul

spasme dureroase îți pulsează palmele în vreme ce unghiile se frâng pe gâtul sticlei carnea ta nereușită își face portret idolatric în pielea pereților miroși a parfum de țigară ieftin precum

Ascult genele împreunându-se tăcut Îmi zâmbește un fluture sub pleoape Îi simt parfumul trist Sub taina tăcerii de cruce tresar Își îmbrățișează aripile de tămâie roșie Culege timid seva

cerul se dezbracă în piele neagră buzele îngerilor sărută întunericul nesațios liniște stigmatizată pașii singurătății se desprind din trupul adormit al pământului vântul valsează cu ploaia

Privesc adesea în tăcere lumea…în totalitatea ei…nu, nu cum îți imaginezi, ci deschid simplu un atlas de geografie, rămânând cu ochii fixați asupra figurii globale…cum să cred că sunt și eu un punct

Mă cert în fiecare asfințit de zi cu cerul. Năprasnic, aruncă asupra-mi pictură de stele sub colorit infam de gânduri sihastre. La poalele lunii zac măicuțe încununate de îngeri, în straie