Scurt

Mă cert în fiecare asfințit de zi cu cerul. Năprasnic, aruncă asupra-mi pictură de stele sub colorit infam de gânduri sihastre. La poalele lunii zac măicuțe încununate de îngeri, în straie translucide,întrevăzându-li-se coroana sufletului. Lacrimi de aur scânteiază părul alb al lunii triste, ale cărei buze șoptesc timid rugăciuni. Pare un apus de lume, sufletele parcă valsează energic prin materia celestă. Fac cu mâna, din trenul lor grăbit spre desăvârșire, trupurilor măcinate de suferință. Le răspund cu un surâs nesincer, aș vrea să mă pierd în nemurirea lor și să gust din ceaiul lor parfumat cu iubire. Purpură de lumină îmi descântă pleoapele. Întrevăd noi dispute. Plenitudinea fenomenului mă intrigă. Prea multă căldură, perfecțiune! Cine te-a creat, Lumină? Nu-mi poți răspunde monologului diform, ești prea departe să te aud, te pot doar simți întru mădularele mele. Urcând spre absolut, aripile îngerilor se frâng sub păcatele mele. Atingând corola orizontului, albastrul se sparge sub presiunea condiției mele umile. Trâmbițe anunță sfârșitul materiei de jos, în ascensiunea mea continuă și vertiginoasă. Simt cum mă nasc sub zâmbetele sufletelor, cum mor sub sacrificiul contingentului. Doar visez, în nesfârșire...