Flesner Petru Iulian

O fi fost sortit să fie... Poate chiar este acel joc Necunoscut ce te îmbie Cu promisiuni fără soroc ! Dar, parcă, a-nceput a-ţi place Chiar şi atunci când nu ai loc S-ascunzi de cel

Undeva,... pe-o masă, 'ntr-o seară, Lăcrima o verigă de-argint Cu singuru-i ochi și-mprejuru-i Amintiri legănau suspinând. Din genele ei se revarsă Triste luciri de bilanț – O rază de lună

Stihurile dăruite nu sunt de prin cărți furate Ci din suflet răsărite căci de tine-s inspirate... Nu-s vorbe meșteșugite cu pricepere și har Ci din patimă născute și ți le ofer în dar Nu ca

Nu mai pot s-aștern pe coală Gândăcei cu tâlc și rimă Cum făceam cândva în școală Și consider asta crimă. Stau cu foaia goală-n față Așteptând ca gândăceii Să îi strice-acea albeață Într-un

Ne-am despărțit de-atâtea ori Că nici nu mai țin minte... Știu doar cum tot ne împăcam Și ne iubeam și sărutam Mai mult ca înainte. Și ne-am certat de-atâtea ori Jurând că e ultima

Zâmbind discret și cu mult har - Cu glasul miere și venin, Tu mă saluți protocolar De câte ori ne întâlnim. Cu nonșalanța unei viespi Te joci cu inima-mi bolnavă - Și nu mai știi cum să

Deschide-ți inima-nchistată... Iubirii tale dă-i lumină - E poate-acel ,,A fost odată,...” Care nicicând n-o să mai vină. Puțini sunt cei aleși de soartă Să întâlnească-n viața lor Iubirea

Închipuiți-vă, dragi prieteni, că priviți pe geam și mă vedeți plutind - parașutat din nori... că mă așez, încet, pe-o ramură de brad și, molcom, îmi aștept sfârșitu-n calde zori. Mă

Era o noapte fără fund – Albă de-atâta-ntunecime – Când mi se păru c-aud Rostită-n șoapt-o rugăciune. Lumânarea-n sfeșnic stinsă; Jarul pîlpâia-n cămin; Totu-n jur mustea a umbră Când

Femeie-ar fi de nu ar fi întâi și-ntâi un om... Și ar putea să fie stea... și doină ar putea să fie pentru noi. Dar, ea, s-a mulțumit să fie doar mamă și atât. Ne-a legănat la pieptul

De ce-mi este teamă De Frica ce mușcă Din pacea și tihna Adâncului meu? Cu fiece clipă - schijă de ghiață! - Ce cade, se-nfinge mai tare, mai greu. Mai gri pare lumea Și ceru-i mai

De multe ori, În dup-amiezile calde, Pe piticul scaun În balcon m-așez Și privind, în tihnă, Forfota străzii, Gândul îmi zboară Iar, eu, lenevesc. Simt că străduța, Strâmtă și mică