Poezie
Strada
Covaci
2 min lectură·
Mediu
De multe ori,
În dup-amiezile calde,
Pe piticul scaun
În balcon m-așez
Și privind, în tihnă,
Forfota străzii,
Gândul îmi zboară
Iar, eu, lenevesc.
Simt că străduța,
Strâmtă și mică -
'mbâcsită de lume
Și de copii -
E vârful de ac
Dintr-o pernuță -
În pampasul lumii
Fiind doar un fir.
Dar oricât de mică
Și fără renume
Ar fi denumirea
Acestei poteci –
Ca orice străduță
Din lumea întreagă –
Și-a mea reprezintă
Un „mic univers”.
În fiece zi,
Ceva se întâmplă:
Unii se bat,
Alții se-nsoară...
Dorm de-a-n-picioare
Cei ce iubesc
Și țațele stau
La tocmeală.
În sânul acestei
Minuscule lumi,
În zorii unei zile
'Nsorite de vară –
Cât o lingură,
Mic și sfrijit,
Știind doar să plâng –
Am ieșit la iveală.
Și când într-o sear-am
Făcut și eu ochi
Și-am vrut să privesc
Prin ei înafară -
M-am speriat! -
Și i-am închis la loc
M-a-nfricoșat
Atâta-mbulzeală.
Dar ani-au trecut,
Mai greu - mai ușor,
Și eu am crescut
Odată cu strada.
Acum, toți vecinii
Mă știu și cunosc;
Ne salutăm
Dimineața și seara.
„- Bună Costache !
E ... ce să fac ?!
... Privesc și eu
Cum s-agită lumea;
Stau să-mi tihnească
Că-s obosit –
Astăzi și mâine
Că lunea,...”
Și mulți din noi mor
Și alții se nasc
De-ajungi
Să nu-i mai ții minte.
Și-așa, zi de zi
Și an după an,
Viața se scurge
'Nainte.
00955
0