Felix Onofrei

aș uita nașterea mea și întâiul sărut și primul nor al vieții, regretul că am vegetat uneori ori nedormite nopți care mă țineau lucid, terifiantele gânduri care mă-nălțau despuiat la Creator

...sărut cu alint de gene clipind soarele tânar.... intuind că undeva una dintre voi, frumoasele lumii, vă nașteți. mă uit înduioșat la odrasla mea și știu că-n suflețelul ei e sărbatoare, oarece

privesc în urma mea...copila mea....este o frumusețe...visele mele se împlinesc pas cu pas...dar intrebarea mea făra un raspuns evident va perpetua dintotdeauna în fulgerările gândirii omenești...de

mistere nedezlegate adună-mi suflete pribeag să-mi încălzești pustia noapte. ilar de drept e spatele-mi rezemat pe vechiul ciment in care coloana-mi pare a vrea a sta ca peste zi

m-am alăturat ție iubire cu sufletu-mi încercat dar cast și inima-mi purificată de păcatele ultimei despărțiri... inocentă te-am readus lânga mine întruchipată în superba ființă care-mi dă noi

adie umbra brizei peste corpul meu incadescent deasupra mintii mele stol de porumbei albi se rotesc iar unii merg departe catre iubirile ce au plecat pe alte meleaguri nu imi mai masor

mă animă decența care se petrece la mesele unde tineri sau pensionari; schimbat-au atmosfera birtului cu aerul parcului iar sticlele cu piesele de sah. mă induioșează trecerea lentă, ușoară a

fac sfinții mei sa moară demoni pământeni sau îi subjugă. elanul meu e o pornire blândă catre tine,cea mai plăpândă, liberă de lume, copie fidelă a mea, ființă minunată. iubit-am vorba bună,

trâmbiță glasurile pe scene improvizate, guiță rechinii pe bulevardele pline, mârâie cei din limuzine că strada-i pestriță. zob si zdup face urlete si hore-n mulțime; neniță mihai-virtuozitate

glas strigă din celulele mele, verde glasul meu ochi caută din fruntea mea,albastru, gri sau galben adâncurile ființei, zbaterea de pleoape dusă-n cântec... caut cu circumvoluțiunile mele

cum văd luna, văd licuricii pe care îi distingeam în zboruri lente pe fața ta zglobie plină de mii de sentimente nepronunțate. cum privesc soare dimineața, în vipia amiezii sau la sfințit pe creste

m-ațâță dor de tine, de acea noapte in zarea nemuririi m-adoarme sânul tău alintat de buzele-mi flămânde încă, nurii ce nu mă lasă să mai stau cuminte si perind alei din herăstrău amușinând mirosul

singuratate-i in deriva cand suflete chemate se aduna./ iubirea-i roza , deslusita sub clar de zana noptii Luna./ mierosul gand imi incolteste in alte adancuri de inima,/ orele-mi petrec cu

sirena cu imaterialitate de unde vii si zarile albastre le scurtezi, inocenta si pura ca si un cristal neslefuit arati si aievea visezi. mare de inimi rosii in care suflet se scalda atenta

spirite congruente gregar definesc zambetele in noaptea rece a lunii pline, iama prin orasul luminat de fetele tinere dam laolata in tumult de lume. ma pierzi pe mine ce pe ceruri stau de tine,

zarea se intinde deasupra uneori ferice alteori lugubră cum necum se face că povestea tristei vorbei e spusă acum în miez de iarnă la gură de sobă. capitolul anilor incheiați in războiul

are glasul tău aceeași suavă tonalitate de sonet. departe te simt cum iubire trimiți peste timpi, iubindu-ne neîncetat am pastrat inimile în limite neomenești, și fiorii finței mele trec din