Erika Eugenia Keller

Bună ziua! M-ati inspirat si va las o replică rapid scrisă ( ce nesită îmbunătătiri)

tăcerea ta vitraliu spart al serii,
prin care intră și frigul și sensul

tu vezi cum cioburile vieții tremură pe pielea mea
ca niște semne de jar sub ploaie,
scrise de ape ce nu știu să stingă

lumina îmi cade în răni, fără țintă,
în clopotul orelor fără ac,
unde timpul se face rotund și respiră
ca un animal blând, adormit între noi.

ne recunoaștem din respirații,
nu din cuvinte. te miros
și simt cum aerul dintre noi se frânge-n palme -
tăcerea ta, zilnica tăcere, val prelung,
ne acoperă inimile ca o rugă uitată.

iar tăcerea mea, prețioasă și rară,
e flacăra ce nu arde mereu,
dar și când se aprinde,
îmblânzește frigul din oasele iubirii.

în lumea asta, risipită în sunete inutile,
doar flacăra tăcerii mai are putere
aici, între două bătăi de inimă,
unde Dumnezeu deschide ochii
și tace împreună cu noi.

Domnule Eduard Rosentzveig, poemul dv are o vibrație intensă și un firesc al intimității care se simte autentic. Îmi place felul în care se leagă reflecția despre timp de apropierea umană, da, e un amestec de luciditate și tandrețe care rămâne în minte. Părerea mea este că poate ar fi bine, totuși, să adaptați textul la forma actuală a limbii, adică folosind „î” doar la începutul și sfârșitul cuvintelor (conform normelor ortografice în vigoare). Versurile ar câștiga și prin claritate vizuală, păstrând în același timp intensitatea emoțională.
O poezie care se simte, nu doar se citește. Vă las o steluță de apreciere cu rugămintea să insistați la partea de ortografie.

Doamna Lidia, cu drag descopăr aici o poezie plină de sensibilitate și dorință de comuniune. Se simte nevoia sinceră de apropiere și împăcare prin iubire. Are o căldură autentică, mai ales în versurile despre „iertare” și „scrisul pe suflet”, care pot deveni chiar o marcă stilistică personală. Totuși, v-ar ajuta mult să încercați o mai mare libertate în ritm și imagine. De exemplu (e doar o părere), ați putea evita repetițiile lineare („lasă-mă”) sau expresiile foarte directe („să te ating cu privirea”) și să căutați o metaforă mai surprinzătoare, care să spună același lucru mai discret. Aveți o bază bună, da, emoția e acolo, doar forma are nevoie de puțină șlefuire poetică. E o poezie care promite mult, dacă o lăsați să respire printre cuvinte. Vă las steluța mea de încurajare! Continuați să scrieți, doamna Lidia. Aveți o sensibilitate care merită lăsată să crească în timp și în cuvânt. Citiți poeți care vă emoționează, lăsați imaginile să vi se așeze în suflet și scrieți doar când simțiți că un vers nu vă mai lasă în pace. Cu răbdare și curaj, veți descoperi vocea aceea unică ce vă aparține(sincer, da, si eu inca lucrez la ,,vocea'' mea).

Recunosc că e poem de o delicatețe aparte, care vorbește despre intimitatea autentică din spatele aparenței. „E mai frumoasă pe dos” nu e doar o imagine originală, ci o metaforă perfectă pentru iubirea adevărată, aceea care nu are nevoie de simetrie, de etichete sau de „forme corecte”. Versurile curg firesc, cu o tandrețe discretă și o ironie blândă, iar finalul aduce o emoție simplă și curată: frumusețea stă în imperfecțiune, în gesturile mici, în felul natural în care doi oameni se potrivesc fără să încerce.
Un poem sincer, cald și memorabil. Stea aprinsă!

Un poem cinematografic despre fragilitatea iubirii cotidiene. „Dragostea din blocul de alături” reușește să transforme banalul în poezie, să dea miros, sunet și ritm unei intimități urbane care supraviețuiește între oboseală, certuri și tăcere. Imaginile sunt puternice și precise („își încălzește speranța la aceeași temperatură”), iar tonul rămâne tandru, chiar și când descrie ruina, iar finalul „nu e frumoasă - e rezistentă / există”, finalul rezumă perfect adevărul acestui text: dragostea nu mai e ideal, ci forță de rezistență, un act de supraviețuire emoțională. Poem cu respirație autentică și o remarcabilă maturitate a observației. Las stea roșie.

Poezia ta respiră un tragism rafinat, adica ceva între eros, toamnă și resemnare.
Imaginea „pietricicii din sandaua lui Sisif” e superbă: mică, dar devastatoare.
Ai redat perfect oboseala frumosului care se stinge încet, sub propria luciditate.

Poemul surprinde ruptura subtilă dintre profunzimea umană de altădată și superficialitatea prezentului, în care vorbele și sensurile lor par devalorizate. Versul „... cu vorbele de acum abia ne putem cumpăra înghețată” devine o metaforă a realității contemporane: limbajul nu mai construiește, ci consumă. Poetul opune „verbele” , embleme ale mișcării și ale vieții autentice ... unei lumi mecanice, „civilizate”, dar goale. Finalul, „să mergem cu verbele de mână / chiar spre un Univers cam gol”, e o pledoarie delicată pentru recuperarea sensului, pentru umanizarea limbajului și reînvățarea de a trăi prin cuvinte, nu în ciuda lor.

Versuri cu ritm curat și umor de școală veche, așezate cu meșteșug și bun-gust. Observ cum autorul reușește să păstreze finețea ironiei fără să alunece în facil sau trivial, ceea ce e o raritate în poezia comică de azi.
Tema e tratată cu naturalețe, poanta vine firesc, iar rima „sună bine la ureche” semn de experiență poetică autentică.
Un text care se citește cu zâmbet, dar lasă și un mic fior de adevăr în urmă.
Felicitări, domnule Goe, pentru hazul cu ștaif și pentru forma impecabilă! Las stea!


Indraznesc o replică rapidă si ...:

Frumoasă-i, ziceți, că-i doamna-n poezie,
Dar vai de bietul soț, e bun doar de însoțire!
Cu frumusețea ei - tot raiul plin,
Dar frigiderul gol și portofelul chin.
Că-n loc de supă, servește poze-n baie,
Și-n loc de masă, stă... cam prea ,,bălaie''.
Umor curat, cu rimă și dichis -
Bravo, domn’ Goe, n-ați greșit nici în vis!

Un text bun ce are o construcție narativă cinematografică, o tensiune socială și un strat simbolic foarte interesant. Personajul central, Andrei, este figura clasică a omului care nu poate ignora ceea ce ceilalți aleg să nu vadă. Il percep ca nefiind un erou în sensul tradițional, ci un antierou moral, un om simplu, obosit de viață, dar trezit de o neliniște profundă. Transformarea lui din locatar anonim într-un martor incomod al adevărului ... se produce treptat, firesc, prin frică și conștiință. Andrei devine simbolul confruntării dintre om și sistem, dintre viață și tăcerea instituționalizată. Nu m-as fi gandit că prin gestul său de a coborî în subsol, dv. îl veti transforma într-un arhetip al căutării: o coborâre fizică și metaforică în straturile ascunse ale societății, acolo unde „fisura” nu mai e doar o țeavă, ci rana colectivă a indiferenței. În final, Andrei e „anomalia” care refuză normalitatea toxică adica un Sisif urban prins între timpuri, condamnat să repare o lume care nu vrea să fie reparată. Cu gingasie, personajele secundare: Ana și mama ei, oferă dimensiunea umană și emoțională a tragediei. Ele nu sunt doar victime, ci ecouri ale pierderii inocenței. În câteva fraze, dumneavoastra reușiti să transmiteti durerea mută a oamenilor simpli, pe care sistemul îi reduce la statistici. În fundal, „Coloana 5” devine un personaj în sine, o entitate vie, respirând, sângerând, simbol al corupției și al tăcerii care ucide. Este o prezență materială și metafizică, la granița dintre infrastructură și conștiință. Si, da, astfel, fiecare „personaj” din text: fie om, obiect sau loc,pas cu pas contribuie la tema centrală: disoluția umanului într-o lume care tace, unde tehnologia și birocrația au înlocuit empatia. Plăcut! Revin!

da,il percep ca fiind un poem intens, aproape filosofic, care îmbină fizica cu mistica într-o meditație despre conștiință și limitele ființei. Mi-a plăcut felul în care imaginea cosmică se topește în cea interioară „lumina nu venea din afară / ea se propaga înăuntru” e un vers excelent, memorabil.
Finalul aduce o tensiune puternică: paradoxul dintre dorința de dizolvare și imposibilitatea de a dispărea complet.
E un text greu, dar coerent, cu atmosferă. Poate doar ușor prea explicativ pe alocuri ( sper sa nu te superi), însă emoția lucidă compensează.

Poemul transmite, înainte de toate, o emoție sinceră, o intimitate spirituală.
Această simplitate este o calitate. Totuși (parerea mea) pentru ca poezia să atingă o profunzime mai mare, merită lucrate câteva aspecte de construcție și expresie, fără a pierde delicatețea originală. Mult succes in continuare!

Onorată mi-s de trecerea ta pe pagina mea de suflet. Este prima dată când treci pe pagina mea și tare mă bucur de impactul pe care poemul meu l-a avut asupra ta Iti multumesc frumos pentru comentariu și apreciere.

Mitică, frate, iar te lauzi,
dar vinul fuge, tu te cauți;
vorbești frumos, dar fără rost -
s-a răcit grătarul dar tu te-ai cam copt ; )))

Poate că uneori textele își găsesc singure drumul, indiferent de evenimente, alegerile pe care ni le facem fiecare etc. Este bine că poezia reușește să circule dincolo de tăcerile dintre oameni.

iti multumesc pentru reacția ta. Mă bucur tare atunci când mesajul ajunge la inima cititorului, mai ales când cititorul, de fapt, cititoarea este o tânără talentată ce promite foare mult!

inspirație

când îmi amintesc, totul pare cunoscut și totuși altfel.
umbrele s-au parfumat cu anii duși.
o frunză veche, crescută dintr-o teamă,
își împăturește verdele în somnul meu,
precum o pagină de jurnal, o scrisoare fără expeditor.

amintirea-mi arde fără să lumineze.
își face loc prin sevele mele,
ca un râu orb care încă știe
unde a fost muntele.
uneori, când ating o fotografie,
îmi înfloresc degetele.
doare puțin.
nu din viață,
ci din cenușa care a rămas caldă.

și poate că a înflori
nu e altceva decât a arde încet -
până când - mă transform în culoare.

Poemul dv m-a inspirat. Il percep ca un poem despre uitare ca formă de renaștere. Nu pierdem, ci ne transformăm prin ceea ce dispare.
Trupul devine instrument al memoriei ... „degetul ochiului, degetul sângelui” , iar uitarea se topește în culoare, ca focul care dă viață rădăcinii.
„Înflorire” e, de fapt, o alchimie a ființei: arderea lentă prin care sufletul se luminează dinăuntru. Felicitari!

P.S. iar „Reînflorire” am vrut sa fie despre cum memoria nu doar păstrează trecutul, ci îl transfigurează o ardere blândă prin care devin culoare, adică viață cu sperante.

Va multumesc pentru inspirtatie.

Un articol frumos și luminos, care citește volumul „Tușe de cuvinte” nu doar cu ochiul criticului, ci și cu respirația celui care înțelege cum se întâlnesc arta și poezia în aceeași vibrație.
Îmi place felul în care George Pașa surprinde dialogul dintre imagine și cuvânt, dintre culoare și emoție, da, frumos, fără să impună sensuri, ci doar deschizându-le.
E o cronică vie, în care analiza se transformă, pe nesimțite, în gest de admirație și tandrețe față de universul Ottiliei Ardeleanu.
Rămâne impresia unei lecturi care luminează, nu doar explică... o privire care atinge poezia, nu o disecă. Felicitari pentru volumul de poezii, Ottilia! Felicitari pentru articol, George!