Erika Eugenia Keller

Eseul dumneavoastră are limpezimea unei oglinzi adânci și delicatețea unei coborâri în labirintul inconștientului colectiv. Felul în care ați legat conceptele psihanalitice-anxietatea persecutorie, clivajul, fantasma perfecțiunii pierdute-de exemple vii și recognoscibile din spațiul public creează o punte între teorie și viață. Imaginea ,,copilului bătrân de 2000 de ani'' rămâne ca un simbol tulburător, poetic și precis deopotrivă, al fragilității ce stă în miezul acestui curent. Dincolo de rigoare, se simte în scrisul dumneavoastră o empatie rară, a terapeutului care nu judecă, ci desface nodurile durerii pentru a le lumina.

Fragmentul tău are forța unui reportaj și pulsația unui roman trăit pe viu. Dialogul și firul narativ se împletesc ca două curente de apă, aducând la suprafață nu doar violența și corupția, ci și scânteia de solidaritate, emoția crudă, felul în care justiția se clatină și totuși renaște din detalii-fotografii, mărturii, gesturi. Iar finalul, cu fericirea simplă și plânsă, se așază ca o răscumpărare târzie, ca o pâine caldă pusă pe masă după furtună. Este o proză care nu doar se citește, ci se respiră și se trăiește.Mult succes in continuare!

Versurile tale ard ca o rugăciune și ca o provocare în același timp. Mi-a plăcut imaginea pompierilor indiferenței care sting flama, dar și inima frântă în două, ca să încapă în două piepturi- e o metaforă puternică, fragilă și îndrăzneață. Finalul, cu luna rece aprinsă de soarele iubirii, lasă un ecou de speranță.

Un sonet cu parfum clasic, dar în care se simte și aripa fragilității personale. Datoare ca potrivire, dator mi-s, ar pierde din frumusete.Mi-au plăcut mult versurile cu «sângele în teatru să-mi înghețe» și «în urmă de cuvânt a Măr miroase» – au forță, au gust și au memorie. E o poezie în care bătrânețea se împletește cu frumusețea ca un sechestru tandru, și tocmai asta îi dă autenticitate.

Doamne, Ariana, cat de bine poti tu sa scrii, copila -poet! La poemul cu tatal nu ti-am lasat com. dar am plans. Iar acest poem al tau are o fragilitate intensă și o frumusețe care doare. Mi-au rămas în minte imaginile-inima care se ia la întrecere cu diapazonul, lumina dimineții care intră prin oase ca o zână, pâinea așezată ca pietrele de hotar. Finalul, finalul e total, versul cu ninsoarea în palmele unui copil, este de o tandrețe ireală. E o poezie străvezie în adevăratul sens, care lasă lumină și urmă. Străvezia iubirii pure. Îți las steluța cu toată bucuria.

Am citit poemul tău ca pe o scrisoare de dor. Ai transformat distanța într-un peisaj viu: lăcustele din păr, vrăbiile printre cărucioare, greierii care măsoară timpul ca un ceas cosmic. M-a impresionat cum ai prins fragmente mici și cotidiene - zâmbetul păstrat ca o captură, râsul care se topește în spice și ritornele – și le-ai făcut semne vii ale absenței. Finalul, cu negurile care se schimbă într-un safir de nădejde, închide poemul cu o liniște vindecătoare. E un text care adună dorul, fragilitatea și cosmosul într-o singură respirație. Merită cu prisosință steluța galbenă și strălucitoare . Doamne, Mihai, dacă ai ști cât de bucuroasă sunt că te „revăd”! Nu, nu te-am uitat. Și, da, au trecut douăzeci de ani și jumătate. Scrii bine, Poete!

Îți mulțumesc mult pentru lectură și pentru cuvintele tale! Această poezie este ultima din seria ,,Harta sângelui " și simt că mă reprezintă cel mai mult, pentru că eu cred în amprenta genetică, în felul în care traumele și forțele strămoșilor ne traversează viata noastra si a copiilor nostri. Pentru mine, poezia e felul prin care arderea personală se transformă în sens și drum.

Îmi place cum ai prins clipa într-un fir de respirație — piatra, cerul și aburul devin aceeași ființă trecătoare.

Si las ca raspuns - atingere
un micropoem

piatra se topește
în brațele norilor —
cerul respiră

Versurile tale m-au atins profund, mai ales cele din partea a patra:,,cine n-a înțeles că iubirea este în înțelegere tacită între două nefericiri care își arată puterea de a suferi n-a înțeles nici faptul că iubirea nu e o împlinire ci o prăpastie în care sărim împreună". Îmi place cum ai surprins iubirea nu ca pe un ideal liniștit, ci ca pe un pact al vulnerabilităților, o prăpastie pe care doi oameni aleg să o traverseze împreună. Pentru mine, cifra 4 are o încărcătură aparte, da, este ziua în care am adus pe lume copilul, ziua în care am înțeles că iubirea e și rană, și miracol, și salt în necunoscut. Poemul tău mi-a reamintit de această dublă forță: suferință și lumină, gol și împlinire în același timp. Sigur mai trec. Scrii pe gustul meu.

Sincer, nu mă așteptam să placă. L-am scris la trei dimineața, după zece ore de drum, cu griji adunate, casă prăfuită și un pahar de vin roșu de țară. Din supărare, din rugăciune și din vin s-a născut poemul -și m-a surprins și pe mine că la capătul lui a rămas doar iubirea. Atât in poezie cat si acasa. Poate așa am înțeles că și poezia, ca și viața, se scrie uneori din oboseală și vin, dar se încheie mereu în iubire. Îți mulțumesc că ai văzut flacăra dincolo de cenușă. Onorată de trecere. Multumesc! Multumesc si pentru steluta galbena stralucitoare. Nu ma asteptam, sincer...

Îți mulțumesc, Ștefan. Mă bucur că un poem mic a putut deschide un spațiu mare de meditație. Onorata de trecere. Te mai astept. Da, da, si scrie Stefan. Ai sa reusesti sa iti implinesti visul! Iti garantez.

Îți mulțumesc, domnule Sergiu Burlescu, pentru ochiul tău atent și inima deschisă. Ati citit poemul nu doar cu privirea, ci cu respirația, da, și l-ati lăsat să va devină ecou. E mare lucru să întâlnești un cititor care nu doar ascultă cuvintele, ci le locuiește. Fiecare interpretare devine un pas împreună pe aceleași trepte în adânc, acolo unde cuvântul caută să fie viu. Multumesc pentru felul în care ati lăsat poemul să respire prin tine. Cuvintele tale sunt un dar și o confirmare că poezia lui George Tei „Sunt creat de Dumnezeu să ard mai mult sau mai puțin în fiecare” – continuă să atingă inimi și după plecarea lui intr-o alta lumina.Poetul George Tei a fost pentru mulți dintre noi un Părinte poet, cel care a știut să pună dragostea și blândețea ca temelie a scrisului. Prin lectura ta, cred că am reușit să duc mai departe o fărâmă din acest foc blând pe care el l-a aprins. Dumnezeu să-l odihnească în lumină, iar nouă să ne rămână curajul de a iubi tare și a arde blând. Onorata de trecere si de semn. Iubesc culoarea galben. Mult.

Draga domnule Ștefan Petrea, observ o lipsa de coerența între strofe.
Prima și ultima strofă par să aparțină unor registre diferite: începutul e erotic, finalul e religios. Legătura poate fi mai bine înnodată printr-o imagine-punte („din coapsele tale se naște liniștea cu care intru la
Dumnezeu”).Scrieți în continuare,
scrisul e o formă de vindecare,
de comunicare și de existență.
chiar dacă estetic nu e
puternic.Scrieti în liniște
pentru sufletul dumneavoastră.

Poemul transmite o energie pozitivă, în care speranța și iubirea se împletesc cu imagini luminoase – scoica lipită de mărgean, focurile de artificii, curcubeul final. Versurile păstrează un ton clasic și muzical, orientat spre idealuri de pace și bucurie. Esenta textului stă în seninătatea lui declarată, care transformă dorul și visul personal într-un mesaj universal de speranță. Eu asa il percep.
Personal , consider ca metaforele sunt frumoase, dar previzibile (curcubeu, artificii, scoică). Cred eu (sper sa nu supar) ca ar prinde bine o imagine neașteptată, mai îndrăzneață, care să rupă fluxul convențional. Eu simt nevoia in textul dv de o doză de imprevizibil și o mică fisură de umbră, pentru ca lumina să strălucească mai intens.Insa e doar o parere...
Placut. Revin.

Fragmentul surprinde tensiunea extremă dintre fragilitatea unei vieți trăite din cărucior și brutalitatea lumii exterioare. Curajul personajului, transformat în instinct de protecție prin arma pe care o poartă, scoate la suprafață o dramă dublă: vulnerabilitatea și forța celui marginalizat. Realismul dur, dialogurile vii și scenele violente dau textului un aer cinematografic, în care tema centrală rămâne lupta pentru demnitate și supraviețuire. Astept continuarea ( misterioasa).

Poemul pornește de la pictura lui Veronese și transformă scena sacră într-o meditație asupra fragilității și reînnoirii trupului. Imaginea organelor „de schimb” aduce un registru modern, medical, în mijlocul crucificării, iar plămânul care fâlfâie devine simbol al desprinderii de pământ. Textul impresionează prin îmbinarea sacrului cu biologicul, lăsând un ecou de mirare și transcendență. Placut. Revin. Felicitari!

Poemul tau ce ma pătrunde, cu putere surprinde ruptura dintre iluzia virtuală și dorința autentică de apropiere. Cuvintele „trufașe”, „fluturi inimi sori” și „plăceri prefăcute” marchează artificialitatea comunicării online, în contrast cu absența atingerilor reale. În spatele imaginilor grafice rămâne o ființă „pustiită”, prinsă între amintiri și solitudine. Finalul, cu „bestia de singurătate”, aduce un impact brutal, transformând fragilitatea melancolică într-o constatare crudă. Poemul trăiește din tensiunea dintre nevoia de legătură și zidurile invizibile ale izolării. Las steluța pentru că poemul reușește să transmită, cu sinceritate și forță, golul dintre aparențele lumii virtuale și nevoia reală de apropiere. Îmi place contrastul dintre imaginile iluzorii („fluturi inimi sori”) și duritatea finalului („bestia de singurătate”), care face ca textul să rămână în memorie. Este o poezie directă, fragilă și tăioasă în același timp.

Poemul creează o atmosferă de melancolie picturală, unde culoarea ceruleană devine refugiu intim împotriva frigului și al nevrozei urbane. Fragilitatea gestului („îți pictam obrazul”) se împletește cu tăcerea, iar aluzia la Modigliani sugerează imposibilitatea de a cunoaște pe deplin celălalt. Finalul, cu lumina virgină de iarnă dorită absentă, lasă poemul suspendat între frumusețe și teamă, între apropiere și pierdere. Placut. Revin.

În câteva versuri esentă, dv reusiti să concentrati sentimentul de întoarcere dureroasă spre un spațiu abandonat. „Drumul spre casă” devine o călătorie prin memorie, presărată cu amintiri și regrete, unde realitatea prezentului – „pereți coșcoviți și reci” – accentuează contrastul cu trecutul. Finalul, cu „oameni puțini și bătrâni”, aduce o imagine puternică a depopulării și a singurătății, transformându-l într-un mic tablou de declin comunitar și interior. Simplitatea și sobrietatea limbajului dau autenticitate textului, iar atmosfera de pustiu rămâne în mintea cititorului ca o fotografie afectivă.

„tu ești fecioara mea maria” este o rugăciune profană, în care femeia iubită devine icoană vie, dublată de tandrețe și cruzime. Versurile se mișcă între pâinea caldă a așteptării și cuțitul pregătit pentru moarte, între gesturile intime și extazul cosmic al brațelor și buzelor care ating norii. Refrenul incantatoriu transformă iubirea într-un act sacru și vulnerabil, unde erosul și religiosul se împletesc într-o singură respirație. Textul arde prin intensitate și rămâne memorabil prin contrastul său deopotrivă blând și devastator. Îmi place cum ai folosit metaforele „pâinea caldă” și „cuțitul” – două obiecte cotidiene care, puse împreună, capătă forță simbolică: hrana și moartea, alinarea și cruzimea. La fel, imaginea „brațelor și buzelor care ating norii” aduce un surplus de intensitate suprarealistă, prin care iubirea devine cosmică și nemăsurată. Aceste metafore consider că dau textului o vibrație unică: simultan familiar și grandios, intim și transcendent. Eu as fi incheiat round
,, „tu ești fecioara mea maria
și eu rămân doar un om
care se teme să se trezească”
Las stea.