Erika Eugenia Keller

Îți mulțumesc pentru lectura atentă și pentru felul în care ai deschis poemul spre alte conexiuni. Mi-a plăcut mult ideea ta că bancnotele au viața lor și că, de fapt, trecerea din mână în mână ne leagă pe toți, chiar și atunci când nu ne dăm seama. Îți mulțumesc mult, Ottilia, atât pentru steluta roșie, cât și pentru dăruirea ta pentru poezie, pentru oameni. Apreciez felul în care ai știut să vezi dincolo de text și să-l legi de viața noastră de fiecare zi.

Felicitari câstigatorilor! Un clasament strans, care arata nivelul ridicat al concursului si forta poeziei citite. Abia astept sa ascult montajul la Radio Agonia! Felicitări tuturor participantilor!

Poezia dv. „Grăiescu-mă” din volumul Anthropotheos este dificilă și pătrunzătoare, a trebuit să o citesc de câteva ori, adică m-a impresionat prin dimensiunea sa filozofico-mistică și prin limbajul arhaizant, care evocă tonul solemn al textelor sacre. Aveti idei bune. Dumneavoastră îmbinați mitologia gnostică, referințele biblice și conceptele filosofice într-un discurs vizionar, aproape profetic. Forța imaginilor și a metaforelor („adevăr rostit-a fiul”, „copacul fără trunchi și rădăcini”) conferă textului o aură de gravitate și mister, transformându-l într-o meditație asupra cunoașterii și a condiției umane. Recunosc că deși dens și foarte greu de urmărit, consider că poemul dv. are valoare prin ambiția de a ridica poezia la rang de cosmogonie spirituală. Las steluță. Mult succes în continuare!

poemul tău este bun deoarece reușește să transforme o experiență simplă: ploaia și îmbrățișarea într-o trăire profundă, încărcată de imagini sensibile și simboluri puternice (lutul, pământul, murele, mormântul). Limbajul este expresiv și vizual, iar emoția autentică face ca textul să transmită intens fragilitatea și frumusețea clipei.Da, imi place finalul, sensibil. Te regăsesc ca stil.

Fragmentul dv surprinde un amestec intens de oboseală, dragoste și ritualuri zilnice, acea intimitate grea în care viața, boala și micile gesturi domestice se amestecă până când devin un singur dialog interior.„Cioplitorul”=este figura centrală, personajul care ține firul povestirii prin monologul interior.Observ că il vedem prins între două registre: cel domestic (cafeaua, dușul, grădina, plăcinta cu mere) și cel existențial (boala Letiției, moartea, protocolul „mincinos” al vieții), are o luciditate aproape crudă și o vulnerabilitate pe care încearcă s-o mascheze prin gesturi banale („chiar mi-am propus să fac cumva să par fericit”), e omul care încearcă să impună un joc serios – să transforme suferința în ritual, în regulă, ca să aibă control iar Letiția=pare a fi centrul suferinței din această scenă. Din replicile lui Paul, reiese că are o boală gravă, cu episoade și „izbucniri” previzibile, dar nu complet controlabile, are o blândețe lucidă: își acceptă condiția, dar încă participă la micile ritualuri domestice (cafeaua, planurile de curățenie). Ea, desi bolnavă, este în continuare un pol de decizie și de autoritate afectivă (ea este „șefa” când vine vorba de activități). Ca personaj, Mioara este vioaie, colaboratoarea Letiției, ea funcționează ca un tampon între Paul și Letiția: observă reacțiile lui, îl comentează, îl judecă uneori („pe cât de puternic uneori, pe-atât de slab alteori”).Se observă ca are un rol mai pragmatic, orientat spre „treburi” (trandafiri, gazon, plăcintă). În dialog, ea este cea care sparge tensiunea cu glume și întrebări mai directe (prima iubire). Se creează un triunghi interesant: Paul = Letiția = Mioara. Mult succes în continuare!

Poemul schițează cu tandrețe portretul unei femei-obicei, o prezență care împletește ritualul zilnic cu cel al bisericii.
Madam Costea pare să aibă garderoba sincronizată cu calendarul bisericesc: dacă se schimbă Evanghelia, se schimbă și pălăria. Noroc că rămâne constantă în zâmbet.
De fapt, fără Madam Costea, nici duminica n-ar mai fi duminică.

Ai priză, nu zic ba, la dame,
Dar scurtcircuit faci... în reclame.

Poemul aduce în prim-plan o experiență a iubirii ca inițiere și transgresare a limitelor. Îndemnurile repetate („lasă-te grea”, „fii rea”, „lasă-te prinsă”) au rol de incantație, marcând o ritualizare a dorinței. Ele funcționează ca trepte de inițiere: trupul, spiritul, apoi destrămarea în abstract. Imaginile sunt de o intensitate telurică și cosmică. Avem întâi registrul pământului („să simt pământul”, „cataracte”, „vulcani”), apoi al cerului („cerul să-mi cadă pe piept”, „sabie de safir”), iar la final registrul eteric și imaterial („fire abstracte”, „funigei translucizi”). Această trecere sugerează o ascensiune de la concret la pur spiritual, de la erosul instinctual la extazul metafizic. Si m-am întrebat despre repetiția expresiei „sus, tot mai sus” apoi mi-am dat seamna că ea creează ritm și intensifică senzația de urcare, dar și de dizolvare a eului în ceva infinit, necuprins. Finalul, în care eul liric „se destramă” și devine „funigei translucizi”, accentuează ideea de pierdere a corporalității și transformare în energie pură. Un poem sensibil.

Felicitări tuturor câștigătorilor și participanților! Abia aștept să citesc poeziile lor și să descopăr ce voci frumoase au urcat pe podium.

Când plouă te ferești la dos (partea din spatele unei clădiri/copac... adăpost, „pe dosul vântului”).
Apoi spuneti dv ,,primești un șut în dos (ținta șutului).

Se simte în text sinceritatea cu care abordați tema controlului emoțiilor, o temă actuală și importantă. Este de apreciat faptul că aveți curajul să scrieți direct despre frământările dumneavoastră și să căutați un răspuns prin poezie.
Totuși, textul se citește mai degrabă ca un mic eseu sau jurnal în versuri decât ca o poezie propriu-zisă. V-aș îndruma să lucrați mai mult la transformarea ideilor în imagini poetice. De pildă, în loc să explicați că „viața e banală”, ați putea găsi o metaforă care să sugereze acest lucru: un drum prăfuit, o floare uitată pe margine, o ceașcă de cafea răcită. Astfel, emoția ar deveni mai puternică și mai sugestivă. De asemenea, ar fi bine să reduceți explicațiile prea lungi și să lăsați versurile să respire. Nu uitați de micile detalii
(„Binențeles” → „Bineînțeles”, folosirea majusculelor doar unde este cazul), pentru că și acestea transmit grija față de text. În concluzie, aveți un început promițător și o temă valoroasă. Vă încurajez să continuați să scrieți, dar să exprimați emoțiile mai mult prin imagini și mai puțin prin afirmații explicite. Poezia dumneavoastră va câștiga mult în forță și profunzime. Mult succes!

Imi place poemul dv. cu toate că are un titlul atât de lung de mă intimidează. Poemul impresionează prin intensitatea imaginilor și prin curajul de a împleti lirismul cu trimiteri culturale și lingvistice. Atmosfera de veghe nocturnă și simbolurile sacrificiului („aterizare kamikadze”, „cartea voluptății”) conturează o dragoste trăită la limită, între viață și moarte. Versuri precum „numai cu mine îți este acasă / numai cu tine îmi este acasă” aduc o simplitate emoționantă care echilibrează densitatea metaforică a poeziei dv. insă unele inserții de tip lingvistic sau tehnic … pot părea mai greu accesibile, dar tocmai prin aceste contraste textul capătă o expresivitate aparte și o amprentă originală. Poate gresesc dar „aterizând aproape kamikadze” --- kamikaze înseamnă deja un gest extrem, fără întoarcere. Adăugarea lui „aproape” , cred eu că diminuează impactul iar „mor kamikadze” … insa kamikadze presupune moarte. In ansamblul să stiti ca mi-a placut poemul dv. Mult succes!

Unde mă retrag când plouă?
Într-un loc ferit de ploaie.
Intr-un colț al unei clădiri.
Sau să fie sinonimul,,ungher''?

Felicitări! Un concurs frumos gândit, cu emoția specifică poeziei și cu o soluție elegantă pentru departajare. Tema „Toamna care a venit” oferă un prilej excelent celor doi finaliști să-și arate originalitatea și profunzimea. Deci suspansul rămâne viu până joi, 2 octombrie.

„Bârfa” ? „Clevetirea” ? „Vorba rea" ?

Mulțumesc, domnule Bebe, pentru reacție și pentru versurile trimise. Imi plac. Mă bucur mult că ati început să comentați pe site, așa cum ar fi fost firesc de la început. Vă mai aștept cu drag și la alte lecturi.

„Amintiri pe muzică veche” miroase a adolescență. Ce vremuri cand porțile „se închideau devreme”, când totul părea interzis și totuși fiecare mică evadare era o victorie. Se simte bucuria copilăroasă, a „escapadelor”, curajul de a fuma pe ascuns, de a asculta muzică la un magnetofon „răgușit”, dar și neliniștea unei vârste în care totul era nou și plin de înțepături în trup și suflet. Muzica devine fundalul esențial: de la șoaptele romantice ale lui „je t’aime, mon amour” la discul de rock ascuns cu grijă „sub saltea”, pentru că unele lucruri erau mai prețioase decât siguranța însăși. Ce sa mai spun? Decat ce citesc, decat ce imi amintesc, marele adevăr simplu: nu era nevoie de prea mult pentru a te simți viu și împreună. Prietenii, chicotele, filmele văzute pe ascuns, cântecele interzise…toate acestea aveau mult farmec, chiar nu stiam de singuratate.

Vă mulțumesc pentru felul în care ați așezat cuvintele peste poemul meu, ca și cum ați fi netezit cu palma o pagină care stă să se închidă singură. Mi-a plăcut mult imaginea pe care ați surprins-o: „poveștile spuse de o bunică iubitoare și deșteaptă unei nepoate inteligente și curioase” , da, într-adevăr, asta am simțit și eu scriind, că dialogul cu bunica se transformă într-un fel de basm al timpului, al destinului, basm pe care doar timpul îl poate descifra cu adevărat. Mi-a adus bucurie faptul că ați găsit firescul acolo unde eu am încercat să nu forțez nimic, ci doar să las imaginea să se așeze singură, ca o frunză purtată de vânt. Poate de aceea, cum ați spus, „toamna mea” nu este doar a mea, ci a fiecăruia care a învățat să aștepte, să piardă și să primească din nou. Și mai adaug ceva: eu cred că, în timp, veți începe să iubiți poezia chiar și în formele ei mai „nebune”, cu metafore postmoderniste, baroce sau avangardiste. Poezia are atâtea chipuri, da, de la clasică, sobră și elegantă, până la romantică, simbolistă, modernistă, postmodernă sau minimalistă etc. Uneori se lasă spusă în rime cuminți, alteori se răsfrânge în imagini explozive ori în fragmente de proză lirică. Dar, indiferent de haină, ea păstrează aceeași taină: aceea de a atinge inima printr-un gest mic, printr-o lumină sau printr-un cuvânt simplu. De aceea cred că veți descoperi, încet-încet, că toate aceste stiluri de poezii nu sunt dușmani ai firescului, ci doar alte ferestre prin care putem privi aceeași realitate , da, și poate chiar aceeași toamnă.
Cu recunoștință și drag,
Erika

Poemul tău mi se pare o confesiune crudă și autentică. Mi-a plăcut mult felul în care ai transformat orașul într-un organism sufocant, iar propria neliniște în „stalactite sub limbă” , da, imagine puternică, greu de uitat. Se simte durerea, dar și luciditatea ta. Imi place intensitatea cu care ai scris. Si, da, sa stii că mi-ar plăcea să fii mai activă pe site- cred că ai multe de oferit prin scrisul tău. Mult succes!

baraca de șantier (din lemn)