Erika Eugenia Keller

Poezia aceasta nu se citește doar cu ochii, ci se vede, ea are trup de lumină și formă de aripi. Versurile se așază în pagină ca două întinderi care se deschid dinspre interior, iar tema luminii devine o mișcare dublă: de la cer spre privire și de la privire spre univers. Imaginile sunt de o claritate senină, aproape picturală („raza din cer în lumină lumina”), iar modul în care ochiul devine pe rând mare, frunză, amintire, da, arată un poet care gândește organic, prin metaforă vie. Textul respiră aerul poeziei adevărate: nu doar descrie, ci devine zbor. Pentru mine, una dintre cele mai frumoase poezii despre privire și lumină. Felicitări!

vă mulțumesc pentru această lectură de o finețe aproape teologică. Ați surprins perfect miezul ascuns al poemului — mândria ca formă inversată a iubirii, ca tăcere care închide calea către grație. Am simțit dintotdeauna că între păcatul mândriei și actul iertării nu există opoziție, ci o tensiune de lumină, un spațiu în care inima învață din nou să se plece fără să se frângă. Când ați spus că „iubirea reînvață să respire”, am avut impresia că mi-ați rescris finalul, mda, poate exact așa cum ar fi trebuit să-l spun. Vă mulțumesc sincer pentru această interpretare care redă poemului o dimensiune spirituală mai amplă decât intenționasem.

(dacă imi permiteți vă voi spune pe nume) pentru această lectură atât de caldă și profundă. E emoționant să simt că poemul a ajuns acolo unde a fost născut, în respirația dintre iertare și iubire. Poate că, uneori, poezia nu face decât să deschidă uși spre acele locuri tăcute din noi, unde cuvintele se transformă în aer. Vă sunt recunoscătoare pentru felul blând în care ați primit această poezie.

pentru lectura atentă și pentru felul în care ai surprins exact ceea ce m-a preocupat în scrierea acestui poem: fiziologia emoției, cum frumos spui tu.
Mi-a plăcut mult formularea „corpul ține scorul” ... pentru că, da, poemul a pornit tocmai din această intuiție: că sângele, memoria și respirația păstrează urmele neiertărilor vechi, mai precis decât cuvintele. Am încercat să scriu despre acea continuitate tăcută a rănilor, fără să o dramatizez doar sa o las să respire, poate pentru prima dată. Mă bucur că ai văzut în final nu o reconciliere simbolică, ci o revenire la gestul vital, respirația ca iertare.
Îți mulțumesc pentru steluță și pentru privirea limpede cu care ai citit cercul din poem.

Descopar o mică bijuterie meta-poetică, scrisă cu umor fin și o inteligență ludică rară. „Arta în cinci pași” devine, de fapt, o parodie tandră despre însăși imposibilitatea de a prescrie rețete pentru poezie. Ironia se împletește natural cu rafinamentul expresiei, iar finalul respiră acea libertate autentică a scrisului care „răsuflă liniștit”. O lectură care se savurează ca o cafea bună sau un ceai englezesc bun cu aromă și ironie.

Felicitări!
Nivelul dumneavoastră a fost ridicat la 50 de puncte, în semn de apreciere pentru sensibilitatea și constanța scrisului. Aveți o voce poetică distinctă și merită să fie mai prezentă. Vă încurajez să fiți mai activă pe site, să faceti comentarii, să cititi poemele recomandate, să scrieti, creațiile dumneavoastră aduc o notă de sensibilite. Mult succes!

Poem de o limpezime emoțională deosebita,poem cu o tandrețe care unește luciditatea cu trăirea pură. Dialogul dintre el și ea devine metafora perfectă a creației = mintea și inima scriind împreună același drum. Un text armonios, sincer, care respiră iubire și echilibru interior. Felicitari!

Poem cu o imaginație luxuriantă și un sarcasm fin mascat în melancolie. Toamna devine aici o forță cosmică, aproape birocratică,da, cu „ședințe de urgență” și „angajați pe termen nelimitat”, iar limbajul se joacă inteligent între grotesc și tandru. O poezie care respiră modernitate și o luciditate poetică de mare clasă.

Poem superb prin delicatețea cu care transformă un dialog cu inteligența artificială într-o confesiune profund umană. „AI-ul” devine oglindă, nu mașină, un spațiu unde se caută sensul iubirii, limitele, vulnerabilitatea. Text impecabil construit, cu ritm organic și imagini memorabile.Felicitari!

Ea a compus aprox. 1.800 de poeme, a publicat foarte puține în timpul vieții, își revizuia intens textele și le lega în fascicule. După moarte, sora ei, Lavinia, i-a ars scrisorile (la rugămintea Emiliei). Emily folosea un mic truc de atelier, dacă va inspira ideea de „curățare”: scria 3–4 variante ale aceluiași poem, apoi tăia fără milă tot ce nu servea imaginei centrale; păstra doar versurile care „respirau” tensiune și sens.
Poemul dv are un fond emoțional. Scrieti in continuare. Nu renuntati. Cititi mult. Aveti plaja de poeme aici la noi pe Agonia. Mult succes!

O poezie cu o sensibilitate intelectuală rară, un echilibru între rafinamentul științific și fragilitatea emoției.
Este un text care ar putea figura fără probleme într-un volum contemporan de poezie conceptuală, alături de nume precum Ioan Es.Pop sau Andrei Dósa în fazele lor metafizice.În limbajul fizicii sau al geometriei (și mai ales în contextul „Calabi–Yau”), poemul sugerează un colaps al unei dimensiuni, o micșorare până la esență, o cădere care nu se mai răspândește, ci se concentrează într-un loc unic, invizibil.Iubirea (sau amintirea ei) se manifestă în multe feluri, adică toate fiind căderi, dar nu spectaculoase, ci microscopice, intime, trăite în interior, în acel punct în care realul și imposibilul se amestecă si accentuează momente de prăbușire interioară concentrată, microevenimente emoționale care au intensitatea unei catastrofe, dar dimensiunea unui punct. Rezonez.
Da, poemul sugerează că iubirea e un univers pliat în sine, cu dimensiuni ascunse, invizibile pentru ochii obișnuiți.Las stea! Felicitări! Este excelent pentru radio (părerea mea).

Vă mulțumesc, domnule Mircea Nincu!
Poate că poezia feminină, așa cum spuneți, trăiește tocmai din această pendulare între vulnerabilitate și luciditate... un parfum care nu se lasă prins, doar simțit.

Vă mulțumesc mult, domnule Paul Pietraru!
E reconfortant să fiu citită cu o asemenea claritate a emoției... acolo unde încrâncenarea devine formă de tandrețe, iar tăcerea, o limbă moștenită.

Tu ai văzut în poezia mea un echilibru între luciditatea europeană și febra emoțională sudică, un amestec de maturitate și vulnerabilitate, care merită să fie vizualizat ca un film. Mulțumesc mult, Bogdan! Daa, sincer, mi-a plăcut felul în care ai văzut filmul lăuntric al poemului.
„Tornadele de fluturi albi” par exact respirația aceea nouă ...si o iertare care se mișcă, nu se spune. Multumesc pentru semn si apreciere.

Da, regasesc poem-confesiune amară despre bătrânețe, pierdere și fragilitatea afectivă. Versurile amestecă scene cotidiene cu imagini simbolice (mâța, ghemul, trenul) pentru a reda o viață care se destramă, dar încă se agață de un fir de tandrețe.
Dragostea „oarbă” apare aici ca forță contradictorie – are „grandoarea fatidică a sinucigașului” și „curajul nebuniei triste”, atrage spre întuneric, dar încă pulsează ca un ultim impuls vital. Poemul surprinde luciditatea dureroasă a unui eu liric care, între rutină și amintiri, își caută ordinea interioară și sensul, transformând chiar și dezordinea în poezie.Placut. Revin.

Fragmentul tău explorează din perspectivă psihologică renașterea instinctelor unui bătrân, Ilarion, confruntat cu dorința, rușinea și singurătatea. Privind scena erotică dintre Crina și bărbatul necunoscut, el trăiește o trezire a vitalității reprimate, un moment în care curiozitatea devine formă de supraviețuire. Privirea prin gaura cheii are valoare simbolică: ea nu exprimă doar voyeurismul, ci nevoia profundă de contact uman, de reîntoarcere la viață. Când descoperă latura senzuală a „îngerului” său, idealul se destramă, iar sentimentul de vinovăție îl copleșește. Textul surprinde magistral conflictul dintre dorință și morală, dintre eros și singurătate, arătând că uneori instinctul de a privi este, de fapt, o disperată încercare de a mai fi viu. E bun. Intrebare: ce iti place sa scrii mai mult - poezii sau proză?

Poemul dv „Străină” e sensibil si ete de fapt o confesiune lirică intensă, construită pe tensiunea dintre iubirea pentru o femeie și iubirea pentru poezie. Versurile transmit ideea că, pentru eul poetic, iubita nu este doar sursa inspirației, ci însăși materia poeziei, ceea ce transformă relația lor într-o formă de transfigurare afectivă.
Tema centrală este dizolvarea, dorința de a se pierde în poezie așa cum se pierde în ființa iubită. Această dizolvare devine, însă, imposibilă „fără tine” și este numită „blasfemie” în lipsa prezenței celeilalte. Metafora dizolvării sugerează atât extazul, cât și pericolul de a-și pierde identitatea, fiind salvat de ancorarea în iubire.
Imaginea fiorilor care pornesc din tălpile iubitei și urcă până în creștetul capului eului poetic este una a transferului de energie, aproape mistic, iar versul „Printr-un sărut inimile noastre / își schimbă sângele” intensifică ideea fuziunii totale, depășind limitele fizice.
Titlul „Străină” adaugă o nuanță subtilă: deși femeia este apropiată, intimă, ea rămâne „străină” în raport cu pasiunea poetului pentru poezie. Această „distanță tandră” devine tocmai sursa lirismului: iubita nu înțelege pasiunea pentru scris, dar devine obiectul și substanța poeziei.
Tonul este cald, confesiv și intens senzorial, amintind de poemele de dragoste moderne, în care erosul se amestecă cu meditația despre artă și timp. Finalul („De aceea astăzi îți arăt / poezia din sufletul meu / s-o îndrăgești / așa cum te iubesc”) funcționează ca o declarație dublă: a iubirii și a identității poetice, oferite ca dar.
Astfel, „Străină” nu este doar un poem erotic, ci și o meditație asupra raportului dintre iubire, artă și transcendență, în care femeia iubită devine puntea prin care eul poetic atinge absolutul poeziei. Las stea!

Fragmentul „Limite” surprinde, într-o scenă de aparentă intimitate, o confruntare între trei personaje – Iona, Mioara și Letiția – aflate la granița dintre joc și confesiune. Sub pretextul unui exercițiu de sinceritate, cei trei își dezvăluie trecutul, dorințele și neputințele, iar tensiunea se construiește subtil, prin dialoguri scurte și reacții spontane.
Iona este personajul central și vocea care dă profunzime fragmentului. Măcinat de o iubire absolută și tardivă pentru Letiția, el își expune vulnerabilitatea cu o sinceritate sfâșietoare. Cuvintele sale, adesea grave și mistice („Dumnezeu însuși mi-a spus: du-te cu ea…”), trădează o obsesie care transcende rațiunea. Boala lui fizică devine și o metaforă a neputinței de a-și împlini iubirea, iar discursul capătă un ton testamentar, al unui om împăcat cu ideea sfârșitului.
Letiția, femeia iubită, este prinsă între empatie și revoltă. Ea întruchipează viața, vitalitatea și poate chiar vinovăția celui iubit. Deși pare rațională, izbucnirile ei („Ești nebun! Chiar nu ești normal!”) ascund un amestec de teamă și compasiune. În plan simbolic, Letiția devine figura limită dintre viață și moarte, cea care trezește și distruge în același timp.
Mioara este vocea lucidă, echilibrată, cea care încearcă să păstreze aparențele normalității. Ea adună resturile, toarnă cafeaua, propune pauze – gesturi care trădează nevoia de a controla haosul emoțional. Spre final, este și cea care se retrage prima din „joc”, declarându-l prea dur, prea real.
Dialogul celor trei, presărat cu momente cotidiene, capătă valoarea unei autopsii afective: iubirea este analizată, rememorată, trăită și negată în același timp. Limbajul e confesiv, direct, dar și profund reflexiv, cu inserții de aforisme („Cum vei fi judecat într-o clipă de adevăr, nu vei fi într-o viață de minciună”).
În ansamblu, fragmentul construiește o atmosferă de intimitate tensionată, în care fiecare personaj își atinge propria limită: Iona – limita durerii, Letiția – limita compasiunii, Mioara – limita participării. Jocul dintre ei devine o oglindă a destinului: un exercițiu de sinceritate care se transformă într-o mărturisire despre iubire, suferință și imposibilitatea de a mai juca atunci când adevărul devine prea dureros. Mereu ne lovim de oglinda destinului. Placut. Mult succes!

Mulțumesc pentru veste și pentru efortul depus în promovarea poeziei contemporane. Mă bucur că poemele au prins glas si vor prinde si mai mult prin intermediul Radio Agonia - un proiect muncit care merită toată aprecierea. Cu siguranță voi trimite texte.

Buna ziua! Poemul dv are un fond emoțional, dar rimele par uneori forțate. Ati putea lucrati pe sonoritate internă și repetiții subtile în locul rimei clasice. V-as recomanda (e doar o părere personală) să vă concentrati pe muzicalitate, sinceritate și imagine poetică. Da,recunosc că in acest text aveti imagini frumoase care ar respira mai bine (cred eu) fără constrângerea rimei.
Dacă ati trece-o pe vers liber?! O idee:
,,Zilele cad una câte una,
ca niște păsări cu o singură aripă.
Aerul miroase a metal și a uitare,
iar tu - tu ești undeva
într-o fotografie care nu mai are margini.

Plantez speranțe în ghivece de tăcere,
dar cresc doar umbre,
mici copaci de cenușă care nu știu
dacă se mai pot întoarce spre lumină.

Mi-am cumpărat o pușcă de argint
să împușc liniștea,
dar glonțul s-a întors și m-a atins în vis,
acolo unde inima încă scrie cu sânge
cuvinte pentru tine.

Macin pietre din Jurasic
și îmi hrănesc dorul cu praf de comete.
Am o inimă preistorică,
îmbrăcată în mușchi și poezie,
și-o împart cu tine în două -
una îngheață și tace,
cealaltă dansează desculță
pe marginea lumii

Plătesc răsăritul să nu mai vină,
să rămână totul în amiaza aceea,
când am fost dumnezei de lut
ținându-ne de mână,
prin arșiță, ploi și ger,
într-o lume care nu ne mai încapă.

:)))
Este doar o părere. Mult succes in continuare!

Observațiile tehnice: după fiecare virgulă trebuie spațiu =„arșiță,ploi și ger” = corect: „arșiță, ploi și ger”. Apoi după fiecare vers se lasă spațiu (Enter) - pentru claritate vizuală. Apoi trei puncte de suspensie (…) se scriu fără spațiu înainte, dar cu unul după, dacă urmează o propoziție nouă, în cazul acesta e perfect folosit: „vreodată...”) si nu e nevoie de spațiu înainte de virgulă sau punct.