Erika Eugenia Keller

tu ai spus atât de frumos și adevărat despre mama, da, când e vorba de mamă, totul se sfințește: aerul, lutul, chiar și tăcerea. E un fel de lumină care ne învelește pe dinăuntru, fără să ceară nimic.
Și eu mă înclin în fața acestei tăceri care hrănește lumea, a mamei care rămâne izvorul tuturor începuturilor.
Mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru aprecierea ta, au miros de rugăciune și de bine.

nu am putut sa iti raspund imediat, am fost la un curs pe supervizare. Da,
m-am referit doar la ritmul formal al versurilor, nu la conținut. Eu nu sunt expertă în versul clasic, dar am simțit că unele versuri respiră ușor diferit, ceea ce nu e un defect, ci poate o dovadă că emoția a fost mai puternică decât forma. Poezia ta are forță și sensibilitate, iar micile abateri poate îi dau, de fapt, viață și personalitate. As vrea sa nu te superi insa gandeste-te, sincer, si totuși… de ce simți mereu nevoia de validare? Ai sensibilitate, expresie și o voce poetică autentică, lucruri care nu se cer, ci se impun prin ele însele. Cuvintele tale deja vorbesc pentru tine; nu mai trebuie să le aperi sau să le ceri dreptul la existență. Tu stii ca in poezie, forța nu vine din aplauze, ci din sinceritatea cu care te lași atins de lume și de tine însuți. Important e sa citesti multa poezie, si scrie în continuare, Ștefan, dar lasă poezia să fie răspunsul - nu întrebarea.

Mulțumesc, Ștefan! ( imi permiti sa iti spun pe nume? da?)
Mă bucur mult că ți-a plăcut poezia și că ai simțit nevoia să lași o stea, sa stii ca uneori, gesturile simple au cea mai profundă greutate.
Mi-ar plăcea să știi că și eu te citesc cu atenție. Poezia ta are un fel de tăcere vibrantă, care se transformă în imagine, apoi în sens , da, crede, și exact asta lipsește multora: vibrația aceea care nu se învață, ci se trăiește.
Stefan , sa nu te oprești, indiferent ce ți se spune sau ce ziduri apar.
Cuvintele tale au deja nerv, au textură și o neliniște frumoasă, vie.
Talentul nu se măsoară în aplauze, ci în felul în care rămâne o emoție în cel care citește. Tu in adancul sufletul tau stii asta...și ar fi păcat să te îndoiești, chiar și o clipă.
Așa că îți trimit înapoi o stea tare stralucitoare, din aceea care nu se vede, dar luminează din interiorul cuvintelor.
cu pretuire,
Erika Eugenia Keller Dragan

îți mulțumesc din inimă pentru acest comentariu care pare el însuși un poem.
M-a emoționat felul în care ai citit,da, nu doar cu mintea, ci cu întreaga ta memorie afectivă. Ai surprins esența: tăcerea mamei nu e absență, ci o formă de lumină care nu se grăbește să se arate. Pentru mine, acea tăcere a fost o limbă străină pe care am învățat-o târziu, ca adult, când am înțeles că dragostea adevărată nu are nevoie de zgomot.Poate prea tarziu din pacate. Si, da, ai dreptate, „laptele amestecat cu mir și lacrimi” este, poate, imaginea cea mai sinceră a dăruirii totale. Mama te hrănește din tot ceea ce este ea: bucurie, durere, sfințenie și oboseală, multa oboseala. Iar mâinile ei, care miroseau „a cenușă și a dimineață reîncepută”, poartă urmele tuturor începuturilor noastre.
Ai rezonat cu mine in dorința de a ne întoarce părinții în copilărie.
Da, e acea neputință pe care o simțim toți copiii ... am vrea sa ne ocrotim parintii, să le redăm bucuria de atunci, dar timpul e o poartă care se deschide doar într-un sens. Așa că nu ne rămâne decât să-i purtăm înăuntru, „în respirația dintre două bătăi de inimă”, acolo unde nu mai e distanță între trup și lumină. Sergiu, iti mulțumesc din nou că ai văzut în poem nu doar o poveste personală, ci o vibrație comună, vibratie între mame și copii, între tăcere și început. Comentariul tau m-a făcut să simt că poezia, atunci când e sinceră, devine o fântână din care ne bem cu toții amintirile.
cu pretuire,
Erika E. Keller - Dragan

Mulțumesc din inimă, domnule Țarină, pentru lectura atentă și pentru cuvintele frumoase.
Mă bucur mult că ați simțit curgerea lină și acel echilibru între lumină și tăcere pe care am încercat să-l păstrez.
Aveți dreptate, da, o metaforă si mai dură ar fi putut adânci contrastul, fără să rupă țesătura interioară a textului.
Vă sunt recunoscătoare pentru privirea critică, dar caldă, sincer, e o onoare si o bucurie să știu că poezia mea v-a atins.
Cu pretuire,
Erika Eugenia Keller Dragan
PS. Au ajuns cele trei volume comandate, abia astept sa le patrund cu sufletul

Imperiul” dv. il vad ca un poem despre deșertul de după cucerire, despre sinele care, în încercarea de a-și domina lumea, se pierde pe sine. Este o poezie matură, lucidă și elegiacă, care atinge, în simplitatea ei, o gravitate metafizică rar întâlnită în poezia contemporană. Scriitura dv e sobră, tăiată în fraze scurte, aproape liturgice. Tipul de metafore folosite de dv. nu sunt decorative, ci conceptuale, cu funcție filozofică și reflexivă. Un text bun caruia ii las cu drag o stea!

Completare la poemul nasterii inverse: fiul care își vede mama coborând
Titlul „Gavri’EL” formă ebraică a numelui Gabriel („Dumnezeu este puterea mea”) deja anunță o dimensiune spirituală, inițiatică.
E ca o naștere inversă: îngerul care își vede mama, nu invers. Stea rosie! In primul comentariu am scris detaliat despre poemul esenta,poemul fară metafore inutile, fără artificii, doar observația directă, care arde, arde tare acolo unde doare.

„Gavri’EL” este o rugăciune mută a fiului pentru mama care coboară
între viață și memorie, între frig și maternitate.
Un poem de origini, goluri și iertare. Poezia buna, poezie - exemplu de minimalism confesiv.
Recitesc si il recit:
mama / în pijama / cobora scările în tălpile goale”
Cadru intim, domestic, cu tandrețe reținută. Lipsa majusculelor și a punctuației aduce sentimentul unei amintiri care curge dintr-o respirație emoționată.

„pasi mici mărunți așa cum am învățat de la gimnaziu / că e sănătos să faci”
Ironie subtilă, banalitatea unei recomandări de sănătate devine reflex automat în memoria fiului. Poem despre fragilitatea corpului și amintirea maternității.

„era frig / zăpada își forța norocul”
Personificare binevenita „zăpada își forța norocul” înseamnă o luptă între viață și moarte, între iarnă și căldura pământului.

„iar pământul încă mai păstra puțină căldură / pentru mașinile care goneau spre maternitate / fără tați / să le conducă”
Final devastator prin simplitatea lui
Tonul e aproape documentar, dar tăcerea din jurul versului „fără tați” e o rană, rană veche, adâncă.
Acolo se concentrează tot poemul: absența, neputința, originea incompletă.

Mi-e dragă soba mea bătrână,
Cu glas domol și inimă de jar -
În ea cresc pâini și vise fără rană,
Și-n flăcări arde dorul... milenar.

Ce traiesc eu la aceasta varsta: tema ta. Reîntâlnirea imaginară cu o iubire trecută, nu ca vis romantic, ci ca examen interior.
Tonalitatea poemului tau pendulează între luciditate și o foRma de disperare controlată.
Nu există patetism, ci o autoanaliză lucidă a vulnerabilității: iubirea ca dependență, ca rană veche care încă respiră sub piele.
Versurile curg aproape prozastic, dar au o tensiune lirică permanentă:

„te-aș privi cum privești un film într-o scenă-cheie”
„navetist fără cârje între tine și dumnezeul tău”
„dar dragoste/ dragoste nu poți face singur”

Acestea sunt versuri din poem ce nu caută efect, ci adevărul comportamental al iubirii.

„am gura plină de nisip” e o imagine memorabilă , da, simbol al tăcerii forțate, al comunicării imposibile, dar și al rezistenței: printre nisip, „grăunțe de aur”.
Poem - confesiune a maturității: a ști să recunoști în celălalt și decăderea, și sacralitatea trecutului comun.

Textul are o curgere de conștiință (stream of consciousness), care se menține coerentă datorită alternanței între observație și confesiune.
Finalul este excepțional:

„cum am devenit tânără într-un trup minuscul și bătrân / împachetând frumos aripile că nu se știe...”
Această imagine spune multe: un suflet care încă visează, dar își pliază aripile pentru a nu suferi mai mult.
Las stea aprinsa rosie ca focul dragostei!

Textul dumneavoastră are construcție, imaginație, viziune și o muzicalitate interioară greu de mimat.

Un autor fără talent nu poate scrie metafore precum:

„Doar tu alini demența mea căruntă”
sau
„De flori ce fac luminii trebuință.”

Aici se simte o sensibilitate poetică autentică, chiar dacă nu toate versurile sunt perfect echilibrate formal.

Să nu uitați că durerea de a fi respins face parte din devenirea unui poet.
Marii poeți au fost respinși la început: Eminescu a fost ironizat de contemporani, Bacovia a fost numit „maladiv”, iar Blaga era considerat un „filosof fără lirism”.
Dar tocmai reacția interioară la refuz îl separă pe poetul trecător de cel autentic.
Dacă dumneavoastră, domnule Petrea, continuați să scrieți, înseamnă că acea frază „nu ai talent” ... a fost doar o scânteie care v-a adâncit respirația creatoare, care v-a ambitionat.
Dacă însă v-ați bloca în scris, ar însemna că ați acceptat ca respirația dumneavoastră creatoare să fie într-adevăr tăiată.
Continuați să scrieți, domnule Petrea, nu uitati ca lumea are nevoie de poeți vii, nu cuminți.

Poate că scindarea e doar o iluzie.
În adânc, totul e unul singur.

Mi-a plăcut cum ați redat legătura verticală dintre inimă și cer
o imagine pe care poezia mea doar a intuit-o.
Poate că „trei” nu e doar o măsură, ci o respirație între gând, suflet și inimă.
Și da, acolo, unde se întâlnesc pentru o clipă, se naște poezia.

E un poem cu care rezonez mult. Poemul tău, Ottillia, curge ca o rugă spusă pe șoptite, între iubire și credință. E ceva foarte duios și cald în felul în care aduci divinitatea în gesturile simple precum: o cană, o noptieră, un ștergar, cafeaua de dimineață. Totul. Chiar totul devine ritual: iubirea, durerea,
trezirea. Ai o duioșie totuși ferma în versuri, o smerenie care nu se plânge, ci se oferă adica „alcătuiește-mă din ceea ce am lăsat peste noapte în așternut” e o frază care pare rostită de cineva care știe atât de bine cât de fragil e omul și totuși îl iartă. Iar finalul „umple-o cu Dumnezeu / și dă-mi să mă
satur”... e precum o rugă a
setei, a nevoii de sens.
Nu e o poezie care cere, ci care
primește lumea, o transformă în
tăcere și recunoștință. Are
sinceritatea unei duminici fără
fast, în care totul se închină
prin gestul firesc al trăirii. Duminică respir mai adanc. Mulțumesc!

Felicitări încă o dată. Da, le am scris mail sa mai introducă o carte în colet. Va anunț.

Să stiti ca din punctul meu de vedere repetarea titlului „Leliu” în mai multe poeme (chiar daca l-ati pozitionat la personale) creează o impresie de ciclu închis asupra unui personaj poetic, mda, dar riscă să uniformizeze textele și să le slăbească identitatea individuală. Fiecare poem pare o variație a aceleiași teme, fără semne clare de diferențiere. De aceea, mie mi se pare că lectura devine mai dificilă, iar efectul liric se diluează. Personal, aș fi preferat ca fiecare text să aibă o denumire proprie, încă ceva atasat, ceva care să deschidă o nuanță distinctă a universului „Leliu”, pentru că titlul este primul semn de comunicare între poet și cititor, iar monotonia lui poate tăia din intensitatea emoțională a mesajului. Observ că ciclul „Leliu” al dv propune o explorare introspectivă a limitelor dintre tăcere, absență și memorie afectivă, se percepe o sensibilitate postmodernă a golului și a resemnării. Recurența titlului „Leliu” indică o figură-ax, un alter ego sau poate o entitate poetică instabilă care traversează stări de destrămare și regăsire. Dv hotarati insa eu asa il percep. În fine, acum, în poezia de față, „Noaptea în care nu s-a mai spus nimic”, „Leliu” devine martorul tăcerii finale, comunicarea se stinge și rămâne doar rezonanța luminii care „curge mică, înspăimântată”. În economia ciclului „Leliu”, poemul acesta pare a fi unul al limitei și al conștiinței că tăcerea e forma supremă a comunicării. „Nu s-a mai spus nimic” nu înseamnă neputință, ci o înțelegere deplină a epuizării cuvântului. Plăcut, revin.

Un autor valoros în poezie este cel care transformă emoția personală în experiență universală, printr-un limbaj unic și o viziune care rezistă în timp, în mult timp. Eu nu sunt un autor valoros dar rezonez cu poezia ta.

Felicitări încă o dată! Am cumpărat acum tot ce am găsit scris de dv de pe Libris. Această carte nu era, deci am luat ,,șoriceii albi, ameliorare cu defect, păianjenii mei''.
La cât mai multe cărți de poezii!
Și va doresc multă inspirație în continuare!

Felicitări, domnule Victor Țarină, pentru această apariție editorială care adună cu delicatețe poezia și reflecția asupra ei. „Vânt în aripă” pare o carte care respiră din interiorul creației, un dialog viu între autor și privirea celor care i-au însoțit scrisul. Aș fi onorată să o citesc si mi-ar plăcea să o cumpăr ( eu sunt o inversunata cumparatoare de carti de poezii ) și să descopăr acele fragmente exegetice care transformă poezia în memorie vie.
Cu admirație,
Erika Eugenia Keller Dragan

O poezie care respiră melancolie și renaștere în același timp.
„Mă regăsesc în fiecare toamnă” devine aici o mărturisire a ciclicității
a felului în care omul se reînvață pe sine din fiecare pierdere.
Mi-a plăcut cum imaginea trupului „luat cu împrumut” se împletește cu natura care moare și reînnoiește, ca un ritual al împăcării cu timpul.
E o toamnă a conștiinței, nu doar a frunzelor. Frumos! Mai trec. Mult succes!