enea gela

închisoarea ta se numește azil te-au tuns soldățește ca pe-un răcan tu nu ești răcan te-au legat de mâini mâinile tale vinovate de nesupunere nu știi unde ești nici de

în copilărie îmi plăcea să spăl rufe la gârlă cu ligheanul în cap păream pe jumătate amforă vas încă nelocuit de vânt spălam întâi combinezonul mamei iar apa devenea mai limpede

dimineața își pune cascheta una de fabricație nemțească după felul cum i se lipește pe urechi și îi înțepenește gâtul cascheta strălucește se încinge în creștetul capului un altfel

amândoi venim de pe linia-ntâi a frontului fiecare cu altă fotografie în buzunarul de la piept... fericirea- un tranșeu unde n-am încăput împreună (uneori nici pe rând) e pentru tine o

prietene de-o vreme mă locuiește cârtița cu pielea crescută peste dioptriile soarelui nu vede cât să sape tunelul pentru a nu-i rămâne sufletul afară prietene de-o vreme mă locuiește

că numele meu l-ai asculta cu urechile brusc golite de alte sunete/cum ai asculta cuvântul mama spus în două silabe de un copil care s-a-mpiedicat în propriul mers că ți-ai repeta în gând

e doar amprenta unui dumnezeu deghizat în pilot kamikaze să nu semnezi că ai luat la cunoștință: moartea obligatorie cere consumul rigorilor de rămâne om chiar și după ce ți-au căzut

faci alergie la zgomot și la înțepături obișnuiești să-i miroși hainele ca să-ți dai seama unde-a fost/ atunci ura se culcă la picioarele tale ca un câine flămând și dumnezeu e o pâine

tâșnește din mănușa firelor de iarbă pe borna cu kilometrul 0 femeia-gușter... îți gâlgâie sunetele-n gât văzând-o cum știe să coacă strugurii la pântecu-i cald să dea cu mir pe coadă să verse

lângă cutia neagră pantoful de mireasă stă spânzurat de carâmbul unei cizme pescărești... ochi desperecheați privesc din alveola măștii de oxigen pământul prizonier în pumnul strâns... cum

m-ai avertizat că soarele va rămâne întotdeauna o insulă nelocuită degeaba l-am tras de raze cum se trag copiii de păr înghițindu-și plânsul să pară adulți degeaba am bătut cuie pe

astăzi te-mbrac în cele mai bune haine pentru că n-ai vrut niciodată să mi-o iei înainte pe culoarul strâmt al fericirii hilda îți las partea mea de cer proiectată prin dreptunghiul hubloului în

aceasta este strada tomis/ nu…era nea nicu sifonarul da butelca de-un kil cu 25 de bani punea-n pahar o lingură de sirop turna sifon simțeai până-n suflet aroma și răcoarea

am adus pe lume două tăceri: prima, cea mai grea, s-a născut când ceasul rău își plescăia limbile în saliva timpului... vânător înverșunat de cuvinte fără soartă e mâna care-mi

mă sufocă furnicarul orașului pe străzi liniștea suspectă a telefonului ghilotina spaimei că nu știi când tristețea îmi ciocănește în oase atât de prietene încât ne târam vocile pe

jocheii își hrănesc armăsarii cu jăraticul stins... zborul e al pisicii din gura Laikăi...

oamenii spuneau că înecatul trebuie cărat în spinare cu gura-n jos să iasă apa și moartea deodată așa cum au intrat celui prăbușit de la înălțime să i se lege brațele cu sfori de

ingerii fac strip-tease în călimara de cerneală și mor în zadar; tot ce ochii lor n-au văzut, tăcerile lor cântă... toamne prea blânde asasinează merii și-i înfloresc a

foarte greu este când nu știi ce să faci cu tine postezi o realitate care te-a exmatriculat cu angrouri de spaime și furii îți tai unghiile scurt / din carne vederea sângelui face bine

ar trebui să cred că adevărul este unul gelatinos, mascat sine die într-un popor de meduze electrice; că se întinde pe degetele poeților, îi înțeapă, le inflamează țesutul coloanei,

ceaiul servit la șapte fix are întotdeauna, printre efecte secundare, un reflex narativ: știi ce-am visat azi-noapte? / știu... eram tânără și mă iubeam/ cu alții, știu, pupa-te-ar

păsări fără nume duc în spinare cuvinte din țări calde în țări și mai calde acolo când se anunță ploi de primăvară norii își înfoaie nările ca niște mânji ieșiți prima oară să pască iarbă