Reni

mă sufocă furnicarul orașului pe străzi liniștea suspectă a telefonului ghilotina spaimei că nu știi când tristețea îmi ciocănește în oase atât de prietene încât ne târam vocile pe coate bolnave rele sau poate urâte noi ne credeam fotogenice iar asta da vieții un sens emulsia curajului nebun dizolva în camere obscure clișee alunecam pe pârtii ținîndu-ne de mână urcușuri coborâșuri spulberau zăpezile în ochi strângeam din pleoape le adunam le sculptam cu palmele roșii de ger dând fiecăreia chip și nume acum trăim printre oameni de zăpadă ne salută ca și cum ne-ar cunoaște