mă plâng chipului mamei din tablou
am făcut febră ce pastile să iau
tu erai doctorul meu de familie doctorul meu de casă
de suflet
arde umbra pe mine
mamă
miroase toată casa a zid
bunica pentru acele femei care-au confundat libertatea
cu dreptunghiul hașurat al ogrăzii
nu citiseră teorii despre
libidoul scăzut pentru că pur și simplu
nu știau să citească
a băut
cu ce ți-ai dat pe față de ești așa frumoasă
că nu mai semeni cu tine
ce mesteci între dinți atât de hulpavă
că numai cu tine semeni
de ce porți pălăria prea înaltă
că numai dracul își
hilda locuia-n mansarda gândului tău
știa să gâdile-ntunericul la tălpi
marcând teritoriul cu sânge spurcat
hilda se iubea cu toți foștii în gând
patul o lua fierbinte spre râuri
să nu pleci tocmai acum
mai bine taci
ascultă cum clipește geana
ochiului albastru scurs din ceruri proscrise
cum înregistrează ... câte suflete... într-o bază de date
cum bifează în
cu un pumn de greieri
periculoasă transhumanță
îmi cântau primăvara în călcâie
de-atât canon
căzuse iarba-n patima iubirii
crezând că eu sunt melodia
toamna urcau spre inimă încet
nu
aerul este o palmă de pământ sub maree/ asemenea unei retorte
prin care se strecoară cât trebuie să înghițim
până la deplina confuzie cu nisipul
dincolo de mânerul privirii
umbra se naște
de la călcâie, în spatele tău
și te urmează,
nici când proiecția ei
este cu mult mai mare decât tine
nu trece în față...
cu ea alături, veninul singurătății
nu are
stă bine ancorată de fiecare organ
vital
când mă văd copiii pe stradă uită să plângă
din cauză că nu li s-au cumpărat cipsuri
întorc brusc plânsul înspre mine
cum ai întoarce cu
îl țin în brațe îl mângâi
el se-ncăpățânează să rămână mort
dacă-l întâlniți pe strada voastră
și nu vă răspunde la salut
e mortul meu
îmi seamănă ca două picături de apă
în care s-a pus
mă cheamă matilda
hidra de apă dulce
înmugurind primăvara
în gândurile fântânarului...
el aruncă ghiocul
trupul meu naște
matilde mai mici
îmi bronzez avatarii
la sfeșnicul
noapte geroasă de ianuarie
EA vine cu un centimetru din mușama
agățat la gât
îmi amintește de croitoreasa Tanți
așa purta centimetrul iar pe arătător un degetar
însemnele ei nobiliare
EA
este firesc să mori
când liniștea exersează piruete prin tine
atunci vine momentul
fără cremă de zi fără cremă de noapte
și fără să te privești
în vitrina cu antichități/unde
mereu se
niciun țel de care să fie mândri părinții mei
s-au străduit să-mi predice despre cum să-ntorc obrazul
pentru palma următoare
le spun părinților decadenți că nu asta e lecția supraviețuirii
am senzația că nu aștepți un răspuns/ pentru tine
decisiv este momentul când alegi materialul cu două fețe al întrebării/ purtabil
pe orice fel de vreme/ croi lejer și apatie la vedere
în
în biroul nostru / mica noastră cetate
de unde poveștile ies pe țeava bârfei
și ți se-nfig în inimă
cu palmele fine peste litere negre provocând
un fâșâit sincopat și declicul autosugestiei
cu o singură mână așezi peste taste
freamătul fiecărei secunde în care singurătatea
te-a strigat pe numele mic
pereții visului se lărgesc imprudent
lasă spații goale începe vântul
diminețile găseam
în cutia poștală
umbra unui copil...
aproape că o învățasem
pe dinafară
trecea strada
cu mine de mână
mixa scrâșnetul roților
în refrene de odă
când eram tristă
lega
la trei ani
prima oară pe scenă
te uitai înspre mine
cu păsări pitite-n priviri
și-ți răspundeam cu gânduri albe
turnai cuvinte în tăcerile mele
și cuvintele se rostogoleau spre
voi confunda fularul cu șosetele
atunci va trebui să-mi arăți mersul lucrurilor
din nou
să mă-nveți cum să-nchid ușa frigiderului și alte uși
pe care pleacă rând pe rând prietenii
ne strângem fiecare în cabina lui de aer
desenăm jetoane le schimbăm între noi
jetoanele mele sunt cu pisici papagali și câini
ale tale/ cu femei goale
îmi plac femeile goale/ femeile
pe-atunci mă iubeau soldățeii de plumb
și balerine din porțelan gofrat
mai ales că de mâinile mele
cu unghii/tăiate din carne
depindea cât praf li se-așază pe ochi
ori pe bust
mă iubeau