Am vrut să scriu în acea zi. Mă simțeam atât de izolată, de vulnerabilă, încât nici nu puteam prevedea ce sunet sau imagine ar fi declanșat căderea. Dincolo de geam, amintirile curgeau de parcă ar
Cu trenul, din Arma di Taggia, într-o oră jumătate ajungi la Limone. Traseul străbate câteva localități aflate la malul mării, apoi urcă spre Alpii Maritimi.
Noi avem locuri în partea dinspre
Tremur de ceva timp atât de temeinic, încât îmi vine să vomit. În stație nu a mai rămas nimeni, din cauza frigului, ceilalți s-au întors la casele lor. Îmi simt picioarele dureros de reci, fiori
Vreau să scriu și ezit, temându-mă de banalitate. Pentru a-mi păcăli rațiunea ascult o melodie. Și scriu. Fără miză. După câteva minute, părându-mi sărace cuvintele, renunț și mă-ntind
când tălpile arzând, absorb avid răcoarea nesănătoasă a gresiei,
când fiecare pas accentuează o îndepărtare, iar universul se închide încet în tine ca-ntr-un înecat, sinucigaș
când mintea
Trebuia să fi văzut cum ceața, venind dinspre larg, înghițea treptat marea. Nu erau norii care trecând pătează în nuanțe azurii sau petrol apele clare, trimițându-te cu durerea în trecut când,
Pe lângă casa mea trece un râu.
Când e maree sau furtună, apele năvălesc pe sub tunel tulburându-l. Atunci mirosul de alge e atît de puternic, încît îl poți simți chiar și cu geamurile
după amiază de luni, oameni ieșind sau intrând, străzi înguste cu rezonanță de biserică, amănunte capitonând iluzii, senzație puternică de apartenență, combinată cu insațietate, zi ca oricare
S-a pornit vântul, domnule S.
Îți poți închipui, nu a fost vânt de cel puțin o săptămână, toate păreau oprite, lâncezind într-o căldură năucitoare. Acest cuvânt banal, a fost invocat de atâtea
Eu sunt doar o idee acum, dragă domnule S.
Nu supun pe nimeni la nimic, nu vreau să năucesc pe nimeni, doar trec. E ca și cum ar fi adevărat că ne-am văzut atunci, în acea dimineață, doar pentru că
De ce aș fi supărată dragă domnule S? Nu aș avea de ce și pe deasupra constat că nu-ți mai amintești cît de greu reușeai să mă superi într-adevăr. Am primit în sfîrșit vești de la tine, nu pot
Dragă domnule S
Cerul se întunecă de ploaie. Dincolo de ferestre, risipite ici-colo sunt căpițe cu fân, case, măslini, șoseaua și-n completare, ca într-un tablou copilăresc, pentru un spațiu
Dragă domnule S.
Nu mă pricep să încep o scrisoare și mai ales nu mă pot încadra total în acel tip de formulare specifică. Poate a scrie pentru mine e de fapt o confesiune înainte de toate
În Riva sunt două străzi principale. Restul ganguri.
Via Nino Bixio e strada pe care merg spre muncă atunci când e prea cald la marginea mării, strada pe care mă plimb când mă sufocă
Nu aș da pe nimic frumusețea acestor zile triste. Pe nici un trecut, pe nici un viitor. Ambele sunt iluzii.
Atacurile de panică sunt fenomene induse de stări subiective, se pot diminua dacă le
respir.
starea apăsătoare de abandon îmi perforează plămânii, curge spre terminații,
umple spații despre care aș vrea să nu mai știu.
cu degetele îmi apăs ochii,
mă simt ca o sălcie
Uneori se întâmplă să trec pe lângă o oglindă, există atunci impulsul de a mă privi , deși acolo de multe ori se reflectă o imagine străină cu care, abordând un aer grav, intru în dialog, de fapt
De obicei merg cu pași mărunți, fără să privesc înainte, cu mâinile în buzunare, mă afund în gînduri și merg, predau rapoarte nimănui, găsesc, într-o grabă nejustificată și aranjez priorități,
Olga e o țărancă cu mâinile crăpate de la cules buruiană și de la văruit, cu unghii lungi, negre și rupte, pe fața Olgăi nu ai unde să pui un vârf de ac, fără ca el să nu semene cu
Eva privește-mă, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te la mine, unde-ți rătăcește iar mintea, ai deja câteva ore de cînd nu te-ai mișcat de lângă fereastră, iar eu nu știu ce să mai scormonesc din
în acea noapte i-am povestit despre mine și despre câmpuri.
viscolea, făcusem focul,
întors în întuneric, privea reflecția flăcărilor sau cele treisprezece scânduri, iar eu vorbeam
Nu are nici un sens să mă încurajezi. O astfel de manifestare venită dinafară, chiar și de la tine sau poate mai ales de la tine, nu-și poate găsi corespondent în mintea mea. Ce vrei să cred? Că am
Erau momente când Francesco scria. Un moment desemnează un timp incert, nimeni nu poate preciza cu certitudine cât durează un moment, el poate să oscileze, la fel ca orice fapt relativ, de la o
Încă o lună captiv scaunului cu rotile.
Francesco se gândea, sâcâit de acea agitație matinală, care-l fugărea altădată spre mare, unde înota, posedat de acel impuls al eliberării, că deși
EG