ceața

Trebuia să fi văzut cum ceața, venind dinspre larg, înghițea treptat marea. Nu erau norii care trecând pătează în nuanțe azurii sau petrol apele clare, trimițându-te cu durerea în trecut când, același tu, surprins de o fericire inexplicabilă, urmăreai de pe o culme înaltă, cu picioarele încălzite de praful drumului, jocul lor peste câmpii, gândindu-te că nu vrei nimic mai mult. Nici măcar un pas înainte. Ceața înghițise marea iar ea, apăsată parcă de supliciu, părea amorțită. Valuri mici ajungeau cu efort la mal. Un dus-întors abia perceptibil și indiferent. Eram acolo și priveam cu ochi lăcrimoși clătinatul frunzelor de palmier. Mă apăsa imaginea vîrfurilor lor ascunse, lumina felinarelor aprinse, strada goală, scaunele de la terase neatinse, zgomotul unei frunze rostogolindu-se sacadat, râsul sporadic și neștiutor al bărbaților din bar… apartenența mea îndoielnică, senzația că deși imaginile curg prin mine, ele vor rămâne acolo, eu voi merge mai departe. Și m-am gândit că o parte dintr-o fericire apusă, hrănea durerea pe care o simțeam, la fel de inexplicabil, copleșindu-mă atunci. Nu e ideea mea, dar spun și cred că într-o zi, oarecare, când norii vor trece din nou nuanțând apele, iar eu voi fi acolo, voi aduna din mine toată tristețea imaginilor trecute și cu cât am suferit mai mult, cu atît mai puternică îmi va fi bucuria. Trebuia să fi văzut cum am tresărit. Din ceață s-a conturat lent trupul greoi al unui vas care, alunecând ca un gândac uriaș prin nimicul unui vis, a tras după el noaptea.