emilian valeriu pal

Un poem in doua registre, pe doua fronturi, in doua razboaie diferite. Cu tine si cu lumea. Exista citeva imagini care spun multe despre fiecare bucata de suflet pusa intr-un poem.
Ma refer la prima si a treia strofa, strict personale, care aduc aminte de un razboi surd cu tine si cu toata singuratatea.
Partea a doua e o executie sumara a unei lumi in razboi cu sine insasi. Singurii martori ai acestui razboi al inexistentei sint doi soldati ce musca pamintul din colturi.
Poate putin nu sint de acord cu \"Impuscatul dauneaza grav sanatatii\", dar nu conteaza interpretarea ci felul in care simti.
Personal, mi se pare extrem de puternic finalul.
In plus si titlul mi se pare de o ironie placuta. Un poem bun din punctul meu de vedere.
Firesc, dureros, final previzibil spre moarte.

Singurul lucru care-mi trece prin cap e ca poemul acesta e pretios, fragil ca un portelan. Are un ceva, care fara a fi duceag, atrage si lasa un miros pentru unii placut, pentru altii nedeslusit. Nu pretind ca inteleg pe deplin, e posibil sa fii o femeie frumoasa, scrierea ta are un lirism eneglez, elegant si uneori, putin oficial, ca o discutie la ceai.
Mie imi place.

Poemul iese oarecum bine cind sursa de inspiratie e la indemina si, mai ales, sursa geniala. Am retinut finalul, care imi aduce aminte de casele alea albe mediteraneene si de femeile imbracate in negru.

domnul emilian si femeile :))

Ce conconurenta, radu, ce concurenta de universuri...
Copacii te iau la intrebari, pisica nu-si mai incape in viata, Dumnezeu iti da batai de cap. Cam aglomerata zi ai avut. :)
Curge firesc si frumos poemul acesta al tau, cu multe semne de asteptare.
Ca de obicei, te citesc, cu placere.
Emil.

La modul in care vad eu acest poem in dimineata asta, fiecare strofa are un stilp de sustinere, o coloana vertebrala care il verticalizeaza si il face credibil.
In prima strofa, pentru mine, cheia e la sfirsit, acel \"virfurile degetelor se incretesc /si incep sa refuze orice miscare\" da forta intregii strofe, acoperita de altfel de trosnetul camerei, dar, in acelasi timp pregateste cititorul pentru disparitie.

A doua strofa, paianjenii, simbolul singuratatii, parasirii, tes plase in care sa prinda locuri comune-\"vor acasa\". Insa pustiul devine mai lucid, paianjenii cresc hraniti cu resturi de piine si vin rosu.
Cind s-au implinit, urmeaza linistea, oasele au trosnit s-au farimitat, iar camera a devenit alba.

Urmatoarele versuri: \"camera alba isi rasuceste peretii in sensul ceasului/picioarele cuiva se indeasa zidurilor in eocuri\" fac trecerea spre o disparitie completa. O mica obiectie \"se indeasa zidurilor in ecouri\" imi suna putin greoi aceasta inversiune si arunca putina confuzie, dar, poate ca ar trebui interpretata prin filtrul ochilor tai, in starea de la momentul scrierii poemului.
Finalul, care de fapt e disparitia completa in oameni, voluntara sau nu, nu mai are nevoie de nici un comentariu.

Atmosfera poemului, parerea mea, nu e de disparitie ci de pregatire, ca un bilet lasat turor, pentru a sti unde poti fi gasit.
Un poem inteligent, concentrat, care a redat, fara prea multa emotie, dar cu multa traire, starea care precede orice disparitie.
In alta ordine de idei, \"sint oameni care ne traiesc/fiecare se face al lui\" poate sugera rezistenta in fata unei astfel de disparitii, sau, de ce nu, un furt de identitate, ca o persoana disparuta, gasita in cele din urma pe o fisie ingusta de lume.
Cam asa vad eu lucrurile, un poem care merita aprecierea mea. Felicitari.
Emil

Iti spun cu mina pe inima: sint sincer si liber. Sint somer si rid la ghiseu. Nu ma pricep la fotbal si totu timpul am primit goluri. Ma repet. Sintem niste animale provocate sa muste prin botnita.

PS. Traiasca maneaua fracturista. Stii tu de ce :))

O singuratate care trosneste ca niste oase. Placut foarte mult. Voi reveni cu un comentariu pertinent. Finalul e, parerea mea, bun rau.
Emil

da, il evidentiez, pentru ca textul merita nu numai atentia mea. Il recomand celor ce simt la fel si celor ce le place.

Un poem care m-a zguduit putin. Atit de uzitata a devenit tema mortii in poezie, incit putine lucruri se mai spune despre ea. Cu toate astea, poemul m-a impresionat prin degajare, naturalete si simplitate.
Nu ma opresc la fragmente, n-are rost sa stric un tot care se imbina aproape perfect. O mica nelamurire: ii pe depseste cineva pe cei sau pe ce le-a facut?
Gropi sapate cu mina in pamint si in sine de unde vor incolti ochii mortii ca dou cirese scapate de la cules. Metafora finala face toti banii.
Recomand cu drag poemul acesta, atit de natural ca si moartea.
Emil

Poate sentimental, poate simplu. Dincolo de poezie apreciez sufletul cu care e scrisa, o deschidere catre viata si moarte deopotriva, o imbratisare a tot ceea ce traiesti.
Fara e excela in constructii poetice deosebite, si banuiesc faptul ca nici nu s-a dorit asa ceva, poemul mi se pare o spunere fiecarui om, dupa inima si dupa fapta.
O impacare si, poate, ordonarea zilelor in functie de ce ti-e scris in partea stinga. Mie mi-a placut, insa nu pot sa nu remarc faptul ca ultimile texte postate au o atmosfera incarcata de un tragism putin neobisnuit fata de alte texte semnate Daniela Luca.
O spun sincer, textul acesta e un text care m-a atins.
Emil

primul vers in loc de mi s-a dat ar suna mai bine \"mi-au dat\"
E ok, parerea, am scris io texte mai proaste decit asta.

Un text bine scris, in special partea a doua care e mai puternica. M-a impresionat originalitatea si firul dialogului.

Un pictor nebun ne iubea pe amindoi.
Da, puternic. Mai multe n-are sens sa spun.
Emil

hose pablo avea un text
acest fapt nu imi crea nici o
stare

\"eu ma prefac ca te traiesc si tu te prefaci ca mi te umpli de oameni?\". Cu atit vreau eu sa plec din poemul acesta, e lesne de inteles de ce. :) Despre celalte au vorbit altii.
Eu ma spal pe ochi si ma prefac ca ma pornesc.
Emil

Care s-a ratacit pe undeva.

Am citit in tacere, vinovat ca din mine au ramas romburi. Fiecare sta pe un covor si se naste. Multumesc.
Emil.

Nu stiu de ce textul asta a rezonat atit de mult cu starea mea. de cele mai multe ori stam ascunsi in lucruri inutile ca un orgasm intr-o ambulanta portocalie sau intr-un joc de alba-neagra unde stii ca nu cistigi. Stiu ca nu revii pe textele tale pentru ale corecta si uneori e lucru bun, ca in cazul de fata. cel putin asta e parerea. E viu, e un joc absurd de care ne saturam toti si totus sintem dependenti de el. Insasi jocul e un strigat indecent de ajutor, indiferent ce ar face nina si ninu.
Pot spune doar ca mi-a placut foarte mult, las un semn de apreciere si il recitesc.
Emil

Un text plin de simboluri, ermetic din punctul meu de vedere.
Cu toate acestea, aceleasi imagini pline de viata, pe care Costel Stancu se pricepe de minune sa poleasca absentele. Las semn ca mi-a placut.
Emil