Emil Tudorache

Să fie clar Eu TIMP nu mai beau! Mi-am făcut ficatul zdrențe. Nu mai pun gura nici măcar pe un Păhărel cu secunde, de azi înainte. Nici să nu aud! Dar e posibil?! Cum iau o înghițitură cum

Să facem arta să râdă de propriul ei public, Avid, să le stoarcem fâstâcelile și grimasele a mirare Până când vor renunța la orișice întrebare Și resemnați își vor croi răspunsul, mai feroce sau

Consumat de ceață și ploaie, Julit, cu unghiile frânte, de piatră mă țin, Cu ochii închiși iluzia soarelui arde, Ciudat, în mine totu-i senin! Aburii denși țâșnesc spre înalt Smulgând din

Aidoma picturilor puse în ramă Asfixiate sub stratul gros de sticlă Genunchii ascuțiți ai zilei apasă Grumazul meu baricadat în frică... Sună banal, sfâșiertor de banal, chiar! În lumea asta

totul e precis, prescris ca într-o rețetă cu scrisul ilizibil, un doctor „angelinar”, nu încape îndoială, împarte răvașele cu noroc, cu sărăcie, cu lacrimi, cu iubire, cu veșnică

O boare de tine m-a cuprins Ca un carusel ce manipulează lene Tăcerea cocoloșită de pace geme... Nu mai spune la nimeni, Sunt învins! De mitul iubire, de carnea cuvânt, De sânul poreclit

Peste frunțile noastre stropite în carne Ninge din zenit cu organe de îngeri, Un peisaj răvășit de alb încins Unge balamalele vieții, sprijinită în baston... Și ție îți arde de versuri? Plescăie

Ce este Dumnezeu? Pare o întrebare la care nu putem da un răspuns... Cine este Dumnezeu? La această dilemă se găsește o finalitate. Și omul este descusut din acțiunile pe care le întreprinde, după

Deținuți în propria sudoare, Repartizați în aria grotescului blestem... Cu dreptul de-o ultimă încarnare, Fumez nepăsare, Și totuși, mă tem! De brațul stâng ce de brațul drept Va avea nevoie

Depravare insesizabilă de exegeză în panerele sumbrului prezent, Conținut de poeme cu infecții vaginale… Malaxări succesive de note monotone, Rămășite de asfalt, tăbăcit cu oameni grăbiți spre

Prizonier al iubirii de țară, Biet nebun naiv ce crezi în taine! Pojghiță arsă de gând răzuit de pe hârcă, Iluzie optică decadentă... Concept barbar supurat de strămoșii nemanierați Ce haleau cu

Cu-o brichetă mi-am aprins degetul mic de la mână Și știi ce? A picat din el ceară... Luminat din propriul meu fitil desacralizam inhibiții, Scobindu-mă în nas. Înainte de a judeca „Vulgar!” , te

Culegem podgorii de cartofi ghimpați în plante Și semănăm pământul în deșeurile de petrol, Propovăduim pacea și liniștea căminului Cu mâinile pe arme… Copiii nenăscuți, în armata care veșnic cere

Încetineala prin care toate se frământă în România se datorează și faptului că ducem lipsă de „profesioniști”, de elite. În toate domeniile sunt postați în funcțiile de conducere, învățăcei cu studii

O particulă din fiecare se risipește În orișice gând… Până când omul sătul de căutare, Și consumat, decade în pământ! De-a fost util sau nu, nedrept sau Just, măsura e la Dumnezeu. Noi jos,

Simțurile cad sufocate sub genuchiul ascuțit al petalelor nopții, Răsfirate peste amorțeala bețivă a materiei carnale, Copleșiți de singurătate androginii violează sub tirania șopții Organele

Beau din povara dulce a iubirii fără de obiect, Plânge în mine anotimpul tinereții aflat pe sfârșit, Mai cred în măreția cuvintelor, în valoarea lui „te iert”, Măsor cu o clipă din viață

Dormi, pui de vis, În brațele mele prea frânte Să mai conducă lumea pe ultimul drum… Splendoarea emoțiilor abrașe se presară, Gentil, hrănind poțiunea din noi Cu arta cuvânt. Tu ești o rază