Emil Tudorache

Revarsă orizontul șpalțul refuzat al omului Din visteria somnului divin, peste mine… Mă bucur că I-a dat cărnii poezie, a doua oară! Nădejdea în cuvânt, iluzia că totul se va termina cu bine. Mai

Pe cine mint timpurile când spun vei muri frumos? Pe cine minte noaptea când îmi ascunde urma? Pe cine înșală ochiul, pătat e cerul cu nimicuri efemere? Pe cine mint sânii femeii când îți promit

S-a copt cenușa epuizată pe picioare Și decadent încet se scurge spre pământ, Din om n-a mai rămas nimic, îmi pare, Un firicel de humă doar, în șoaptă fumegând. A fost cândva o tâmplă, o buză,

Vastul necuprins al cuprinsului, Tempesta crugului stelar, O poezie sălbatică a întinsului, În lanul imberg de grâu milenar. Vâlcedului astru spoit cu frumos, Îi pică brațul amorțit pe

Pe umărul drept, cu pixul înmuiat în ceară, Mi-am tatuat o cruce, Iar pe stângul o lacrimă, în bleu, și-n fiecare seară Privesc cum din ele eul meu se scurge... Pe zidul gros și umed ce-l

Ca doi trandafiri striviți de asfalt, Pătați cu țărână și neobservați de trecători- Petalele se răsfirau într-un ritm discordant- Suntem. Atât de jumuliți în culori!