Emil Iliescu

Panglicile petrecute prin păr sunt întotdeauna multicolore, ca și clipele vieții, uneori dulci, alteori amare. Amintirile compun clepsidra ființei noastre, zile născând secundele prin plinătatea trăirii. Uneori am dori să fim în arena de circ, ținta aruncătorului de cuțite, să privim prin albul irisului luciul lamei care șuieră și care poate acum sau mai târziu ne va lovi. Depinde de mărinimia Clepsidrei...

Ar fi minunat, dacă toți poeții din lume, așteptând zgribuliți prin gările pustii și reci ale acestei vieți ar urca grăbiți în trenul tău spre o singură destinație: metafora...

Cuvintele se iubesc în poezia ta, amestecând violent culorile născute din fervoarea sentimentului. În amfiteatrul viselor răzbat doar svâcnirile musculaturii lui Iceman, înnobilate în distileria străveche, agonizând prin livezile cotropite de fructe carnale, crescute din dorințele unei Afrodite, etern tânjind după fructul oprit....

Atmosfera din poezia ta mă duce cu gândul la Marin Preda, la naturalețea gestului de copil însetat de a ști, în ciuda privațiunilor materiale ale familiei. Erai un copil ca mulți alții, rupt din clisa drumurilor desfundate de ploi, murdar mai tot timpul, dar atât de curat sufletește, împărat peste toate viețuitoarele din curtea bătrână, purtând prin capul chilug semnele trecerii copilăriei tale prin viață. Am regăsit în textul tău copilul care am fost odinioară. Mulțumesc!

Poezia ta, Valeriu, nu ține cont de coordonatele spațiului în care te afli. Iubești ca și cum iubita ar fi lîngă tine clipă de clipă, iubești metafizic, dorind ca jumătățile voastre să devină androginul din poveste, legat de-a pururi prin respirație, gust,auz și văz. Așa uniți nici nu va mai trebui să alergați unul spre celălalt, poate doar cu gândul. Crăciunul inimii tale este și al nostru și ți-l dăruim din adâncul uimirii și bucuriei că peste noi va răsări iar Steaua magilor. Crăciun fericit, oriunde te vei afla!

Spiridușule, dorința ta este una pe care din vechime și-o pune fiecare la sfârșit-început de An Nou. Dacă l-ai fi rugat pe Moș Crăciun să te ia măcar în anul ăsta alături de el în trăsura lui de foc ai fii simțit ce este fericirea de la primul cadou pe care l-ați fi lăsat pe horn. Ai fi primit puțin câte puțin din fericirea micuților, care și-ar fi deschis pe rînd cadourile. Ai fi primit atâta fericire încât ai fi dorit să o dăruiești și altora...!
Felicitări pentru linia lirică a scriiturii!

Ce culoare are tristețea? Poate albastrul mării... Dacă tu vrei să împrumuți verdele și albul, asta înseamnă că tristețea ta nu te-a copleșit definitiv, iar orașul ăsta, în care ai poposit, înseamnă că îți dă un motiv să exiști...

Să sperăm, George, că Always nu înseamnă mereu Forever! Sigur, ne cantonăm prea des în tiparele tradiției, dar va sosi clipa, când nu ne vom mai mulțumi cu pâine, vin și media, este adevărat, o media prăfuită și decadentă, an de an...

Ninge peste noi cu amintirile locului unde ne-au părăsit bătrânii, crescând sub talpa casei bătrâne ca stele mari de lumină. Felicitări pentru sensibilitate!

Pomele tale scrise pentru el, citite prin el, ascultate de el, maiestuoase prin gravitatea momentului, amenință să transforme blazonul de catifea al feminității tale într-o mare pe care nu ai voie să o lași spre alte țărmuri. Cuvintele suspendă trăirea și clipa,universul privește ca la teatru, cum într-o trestie gânditoare încape atâta iubire...

Ai dreptate, ne hrănim cu fiecare anotimp care trece peste noi, tîrâșul bătrîneții prin iarba zilelor - deosebită imagine - ne apropie, ineluctabil de glasul stirpei, din care am văzut lumina. Chipul mamei crește în noi, hrănindu-se cu împlinirea sau deznădejdea iubirii noastre.

Este a treia oară, când nesuferitul ăsta de calculator nu-mi primește comentariul!!! Poate acum...
Vâscul, de altfel, simbol al păcii interioare și al bogăției, contrastează aici cu lipsa sentimentelor frumoase și cu aplecarea bahică. Cum poți fi atât de nedreaptă cu dragostea ta, când iubirea amenință să devină un tsunami. iradiind prin toți porii ființei tale! Lumina albastră a îndoielilor, reflectată pe irealul brad verde, devenit iubitul tău, va disipa spațiile și clipele dintre voi, devenind metafizică pură.

Splendidă imaginea neantizării universului întreg atunci când cel iubit te pecetluiește cu îmbrățișarea lui și nu mai simți nimic, decât esența clipei prezente. Adevărat, atunci când te contopești cu cel iubit, speri să atingi nemurirea dumnezeiască, și, din vîrful degetelor ce șterg uneori lacrimile tristeții și până la colivia inimii, trecând prin membrele toate,totul respiră doar prin ființa lui, a celui drag...

Poezia ta este o armonie de contrarii. Albul zăpezii stinge neputința strigătului, drapat în doliu, prin care ne strigăm prin univers tatăl... Unii îl descoperă în DUMNEZEU, alții îl caută lăuntric, o viață întreagă, ținând de mînă copilul orb al căutărilor noastre. Ca o răsturnare de situație a soartei regelui Lear, acolo unde tatăl ținea de mînă copilul încercând să-și recompună o lume numai de el știută, pipăită, aici copilul nu poate simți atmosfera de haos primordial, în care o lume în ruină își trăiește mut agonia, fiind protejat de maturitatea celui ce îl conduce prin lume. Numai speranța că, într-o bună zi, căutarea va lua sfîrșit ne poate salva de avalanșa întrebărilor fără răspuns, cotidiene, numai ea speranța putând arde până la combustie în inimile noastre, ceea ce rămâne etern fiind voința , metamorfozată în brațele puternice, în care ne ținem ferm destinul, indiferent dacă tatăl căutărilor noastre va fi găsit sau nu, peste o vreme.

Încearcă să depășești sfera acestui ton ușor, alunecând spre o tentă populară, care se poate pune chiar pe note muzicale. Este prea înălțător sentimentul pe care dorul de țară ni-l incumbă, umplându-ne de trăiri, ce cu greu pot fi materializate prin cuvinte...

Ai dreptate, iubirea poate transcende moartea și, implicit, o poate neantiza prin trăirea ei, uneori dincolo de hotarele umanului...
Iartă-mi considerațiile, poate sunt ultimul în măsură să judece creația altuia, dar printre sintagmele de o reală frumusețe epică - hainele de noapte, ca un izvor de apă vie, ochii lui dincolo de cuvinte - se strecoară, nefericit, sintagme comune, care împrăștie, nedrept, miresma celorlalte flori literare - mai era puțin să mă ia, i-a trăznit morții.