Poezie
Vreau la școală
2 min lectură·
Mediu
Nu știu cum o duceam atunci,
păstrez doar o poză în care-mi atrage atenția
floarea obrajilor ceva mai carnivoră decât acum,
când obrajii mei concavi, supți,
răniți de metafore, mă trădează nespus...
Se mai năpustesc asupră-mi,
ca o haită de hiene pe antilopa
lăsată în urmă de ghepardul prea obosit
să mai lupte și cu ele frânturi de imagini:
mă văd șezând pe-o pătură-n curte
în timp ce oamenii mari zidesc
o casă mai mică lângă casa cea mare
iar eu mestec plin de patos grunjosul nisip.
Pe la patru-cinci ani eram rău, tare rău.
Eram rău ca un porc fără belciug.
Pe deasupra, mai eram și zgârcit.
Nu-mpărțeam nimic din dulciurile primite
ofrandă de la muritorii din jurul templului meu.
Drăcuiam, scuipam, mă băteam cu copiii în drum,
ca și Cărtăreascu striveam furnicile pe scoarța copacilor,
eram împăratul muștelor, dracul dracilor...
Apoi, brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naște.
Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic,
să urlu, să lovesc pereții cu pumnii și să strig:
Vreau la școală! Vreau la școală!
Abia împlinisem șase ani,
cărți nu văzusem decât pe șifonierul bunicului brigadier,
dar nu conta, eu adormeam și mă trezeam cu școala-n gât:
plus că văzusem în curtea școlii mulți castani,
copiii adunându-se dimineața ușori și voioși,
o tablă neagră pe care făceau semne ciudate.
Așa că improvizară un ghiozdan
dintr-o traistă verde militărească,
maică-mea îmi trimise o uniformă neagră
obligatorie pe-atunci,
mă potcoviră cu niște teniși de Drăgășani
și mă petrecură la școală.
Doar freza nu reușeam de fel s-o strunesc
și sufeream nespus,
capul meu fiind brăzdat
de cruci, răscruci și vârtejuri.
012
0
EI