Poezie
Mama Nuța
2 min lectură·
Mediu
Eu atunci nu știu că avalanșa timpului va veni peste noi.
Ca sub imperiul unui cumplit blestem
femeile se vor usca cum florile,
ori se vor umfla ca putinile-n râu,
satul va pieri înecat în aburii băuturii,
cazanele vor distila rachiu mai abitir ca o fabrică de alcool,
până și fântânile vor izvorî licoarea drăcească
ajungându-se la situații greu de crezut:
morți de beți, bărbații își aminteau
că sunt totuși oameni vrednici
și se apucau să taie lemne la circular,
tăindu-și degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.
Eu atunci nu știu că băncile de lemn din drum,
unde ne strângem seară de seară și povestim
câte-n lună și-n stele vor putrezi,
că vor veni inundațiile și le vor răpi
sătenilor oile și caprele din stâni
cum ia vântul globul păpădiei,
că Tucă va prinde pensia dar că nu-i va folosi prea mult,
că el și fiii săi vor da în patima băuturii
într-un asemenea hal încât în câțiva ani vor degenera complet,
caricaturi grotești ale unor bărbați ca bradul,
Eu atunci nu știu că, peste ani,
tu îmi vei spune la masa mică de lemn cu trei picioare
că eu mă voi lepăda de tine până când cocoșul va cânta de trei ori,
în timp ce voi sorbi ciorba ta, ambrozia zeilor,
tu îmi vei spune prin ploi de lacrimi:
„Mămă, mamă eu mor și n-apuc să vin la nunta ta”,
eu atunci nu știu că tu vei ajunge ca ața slabă,
într-un sfârșit, nemaiputând îndura bătăile primite de la bestiile de lângă tine,
vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ștreangului,
eu atunci nu știu că în tot acest timp al patimilor tale,
eu voi fi plecat din sat și vei muri fără lumină,
tu, mamă Nuțo, bunătatea și lumina lumii.
eu atunci nu știu că, în timp ce peste sicriul tău
vor luneca și ultimele lopeți de pământ,
soțul și cu copiii tăi,
cu capul plin de băutură,
se vor bate cu pietre,
eu atunci nu știu că în corola ochilor tăi calzi și blânzi
viermele alb se va răsuci hămesit.
Căci dacă aș fi știut, am fi plecat în America!
013179
0
mi-o plăcut această poezie gravitând (matriarhal) în jurul lu’ „Mama Nuța”, acest spațiu descris realistic într-un sat care „va pieri înecat în aburii băuturii”, precum și acești mioritici „tăindu-și degetele de parcă ar fi avut altele de schimb”.
Interesant și acest / acel „Eu” care „atunci” nu știe, căutând istorii de care să se poată lega, într-o neplăcută dez-orientare, lipsit de repere într-un loc (deja) reperat „unde ne strângem seară de seară și povestim / câte-n lună și-n stele vor putrezi”.
Finalul (pare) să găsească eternul-românesc răspuns: „eu atunci nu știu că în corola ochilor tăi calzi și blânzi / viermele alb se va răsuci hămesit. // Căci dacă aș fi știut, am fi plecat în America!”
O poezie care exprimă (în opinia mea) o dinamică pur românească ( în percepții, concepții și stil de exprimare / desfășurare).
Frumos.
cu stimă, Cornel Ștefan Ghica