Emil Iliescu

Ramona, îți mulțumesc pentru aprecieri! Nu știam câți dintre cititorii Agoniei vor mai gusta astăzi un altfel de text, dar, fiindcă am avut oportunitatea de a descoperi aceste însemnări, care datează, iată, de aproape 100 de ani, m-am hotărât să scriu această povestire.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Bunul Dumnezeu se arată în toată vremea și-n tot locul! Trebuie doar să încerci să te apropii de el. Să-l cunoști. Să-l înțelegi. Atunci, când suferi, prezența lui este mai vie ca niciodată!
Mulțumesc, Florentina, pentru mesajul tău sensibil.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Uneori, destinul te prinde de mână și-ți arată partea frumoasă, cea invizibilă până atunci, a vieții. Așa ajunge un fizician să renunțe pentru totdeauna la cercetarea științifică și să aleagă cercetarea sufletească. Să împartă bucuria zilelor cu florile! Mi-a plăcut sintagma - crud de reală! - că florile și cărțile sunt "marile inutilități ale vieții noastre". Din păcate, așa gândesc azi tot mai mulți semeni! Într-un vis în care există, iată, cum frumos ai remarcat, și săruturi ale sufletelor, nu numai cele reale, carnale, eroina ta și-a regăsit echilibrul interior. Așa cum a făcut-o, când s-a hotărât să o rupă cu Institutul de la Măgurele, ajuns, după aplicația militară neterminată din '89, un areal al mafiei și corupției. Sigur, cu renunțări dureroase, lăsând în urmă o carieră pentru care alții luptă pe brânci pentru a fi primii atât la start, cât și la linia de sosire. Dar cum să mai fim fericiți dacă nu ne urmăm inima, încercând să arătăm lumii că putem împlini vise nu numai printre atomi și formule savante, ci și alături de paradisiacul rai, pe care-l reprezintă pentru tot mai puțini dintre noi florile. Un text echilibrat și dens!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Florentina, ai dreptate. Inițial, m-am gândit să fac un miniroman, dar îmi lipseau foarte multe puncte arhimedice. În afara însemnărilor lui Vasile Rădulescu nu am avut niciun alt izvor de inspirație. Este vorba, totuși, de anul 1915, iar ceea ce a rămas de atunci sunt doar niște foi îngălbenite de vreme. Puteam să intru în pielea personajului și să "trăiesc" alături de el întâmplările din război, dar asta însemna foarte multă ficțiune. Ori atât eu, cât și nepoții cârciumarului, nu am vrut decât să relatăm "in nuce" acele întâmplări. Să păstrăm caracterul de document istoric, nevoalat de imaginație. Îmi pare rău că te-am dezamăgit, dar textul este deja terminat și în continuare va suferi de stilul lapidar, cel al însemnărilor personale.
Îți mulțumesc pentru sfatul tău mai mult decât util și la obiect!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Mulțumesc mult pentru aprecieri!
D-le Tomescu, și d-voastră ați abordat în proză viața satului românesc, așa încât vă este aproape de suflet atmosfera patriarhală, de care, de ce să nu recunosc, îmi este uneori dor.
Florentina, mulțumesc pentru steluță! Povestea asta are un suport cât se poate de real, carnețelul fostului cârciumar din 1915 stând azi printre cărțile bibliotecii mele, mulțumită unui bun prieten, nepot al lui Vasile Rădulescu. Acesta m-a provocat, realmente, atunci, când mi-a relatat despre existența însemnărilor din acei ani. Vei vedea că țăranul român, trecut mereu prin greutăți, știe să privească istoria, războiul și destinul cu candoarea specifică strămoșilor noștri.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Curios lucru faptul că nimeni nu remarcă profunzimea acestui text aici, pe "Agonia"! Nu mă mir, fiindcă acest site a devenit un loc in care se intră din ce în ce mai puțin pe secțiunea "Proză" și se postează mai deloc!
Este un text abil mânuit, cu străfulgerarea emoției strecurate în suflet de drumul făcut spre o persoană iubită. Drum devenit, în același timp, o fâșie de fericire, dar și un calvar. A iubi departe de sufletul dorit este egal cu o sinucidere lentă! Omul acela dorit, dar situat undeva, într-un areal îndepărtat, îți picură pe suflet indecizii, întrebări, speranțe neîmplinite. Veșnica, imuabila întrebare - Mă mai iubește, oare?.
Iar femeia aceea, întâlnită în tren, nu este un personaj palpabil, real. Ci este însăși angoasa sufletului care iubește fără să spere. Cuvintele ei, pe acel peron exemplifică fidel incertitudinea: "Pe acest pământ eu am vindecare, tu nu. Și a avut dreptate. El este un cancer. Este în sângele meu, îl simt, mă sufocă, îmi face rau și nu pot să-l scot".
Așa încât, în lipsa acelui om dorit, poate și el indecis și atât de îndepărtat, doar visul, ataraxia, ori egocentrismul, pot deveni singurele căi de a mai exista: "Visul. O frumusețe ireală, un câmp verde pe care zac fără să simt corpul, corpul nu există atâta timp cât el nu este lângă mine".
Titlul acestei proze subliniază apodictic cât de inuman poate fi, câteodată, acest proces afectiv, înălțător, care este dragostea!
Felicitări, Manuela, pentru acest text!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Într-o perioadă agitată, când politicul și comicul își dau mâna mai abitir decât în vremea lui nenea Iancu, iată un text care surprinde perfect profilul noului candidat - al oricărui partid de pe eșichierul românesc, după părerea mea! Cei aleși sunt, într-adevăr, și cei care au cules cei mai mulți lauri ai acestei vieți, chiar dacă nemeritat! Dar, altfel, nu ar mai poza pe un afiș electoral.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Mulțumesc mult, Sorin! După 5 luni de pauză, în ceea ce privește scrisul, am încercat să văd dacă mi-au mai rămas ceva cuvinte prin sertarele minții. Comentariul tău m-a convins că mai am câteva...
Cu prietenie, Emil Iliescu

"Mireasa de sare" este încununarea unui efort lăuntric de a cristaliza emoția artistică, ce străbate întreaga poezie a Mariei Dobrescu. Este o încercare - reușită - de desprindere din teluric pentru a pluti acolo unde numai zborul minunat și planat al cuvântului poate ajunge: în Empireul creației.
Felicitări, Maria, și la mai multe cărți!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Un text despre lucruri sărace și despre oameni bogați, proprietarii lor. Câtă bogăție de sentimente, trăiri neștiute, armonii sufletești, drame existențiale, nu ascund obiectele prin care unii dintre noi încearcă să-și câștige existența pe un metru pătrat de asfalt, în târgurile de vechituri. Așa ne place nouă să le numim, târguri de vechituri. De fapt, ele sunt adevărate comori, fiecare ascunzând o poveste mai mult sau mai puțin tragică.
Sorin, îmi place maniera ta de a descrie lumea cu micile-marile ei probleme. Mai ales, finalul cu imaginea ușor fantastică a copilului cerșetor, oglindindu-se într-o ușă cu vitralii. Pe de o parte, copilul, simbolul sărăciei, pe de alta, vitraliile, simbolul bogăției.
O cască, un destin, o poveste, un samovar, pantofi care au spălat cu talpa lor arealuri neștiute sau evenimente demult apuse...
Felicitări pentru acuratețea scriiturii tale!
Cu prietenie, Emil Iliescu
P.S - Obsedant și tragic, modul în care nu se citesc pe Agonia nici măcar textele scurte de proză...

Sorin, orice stare de descompunere fizică - și, implicit, spirituală - la o anumită vârstă, capătă tenta unei drame existențiale. Poți suferi din dragoste și gelozie la orice vârstă! Matroana este, la urma urmei, femeie!
Îți mulțumesc pentru trecere și semn!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Adrian, pentru mine contează fiecare comentariu de pe Agonia, nu numai cele laudative! Altfel, nu aș fi putut să scriu atâtea proze - unele bune, altele rele.
Poți să-mi spui și Milică! Așa îmi spuneau cei dragi de acasă. Cu apelativul ăsta chiar că m-ai făcut fericit pentru câteva clipe! Îți mulțumesc și nu-mi lua în nume de rău afirmațiile. Când îmbătrânim, ni se pare că din postura de seniori putem avea întotdeauna dreptate. Și, crede-mă, de cele mai multe ori nu este așa...
Cu prietenie, Emil Iliescu

Adrian Pop, analiza ta s-a vrut pertinentă, dar...
Este neproductiv și nici nu am timpul să-ți răstălmăcesc toate angoasele închipuite de prozator, titlu pe care ți-l asumi, după ce ai încercat să peticești ludic și inadecvat - ca să nu spun grobian - personalitatea lui Eminescu sau Creangă într-un text care numai pe Agonia putea primi stea...
Dar fiindcă voi, cei mai nou veniți pe Agonia, doriți să epatați cu orice preț, iar la tine asta-i tichia de mărgăritar, am să încerc să-ți răspund:
- sigur că mulți dintre noi suntem mândri de numele nostru, așa cum suntem mândri de cei care ni l-au dat, de părinții noștri. Tu nu ești mândru de numele tău? Dacă nu, de ce nu ți-l schimbi?
- destinul este imuabil, întotdeauna fatidic, imposibil de schimbat în litera lui, scrijelită încă de la naștere.
- a roși este în română verb tranzitiv, intranzitiv, dar și reflexiv - se roșea
- topica aceea bizară este apanajul celui ce scrie, nu trebuie respectată musai topica general acceptată
- dezvirginarea poate fi voalată sub orice fel de metaforă în literatură, tu, ca un poet, pe care-l apreciez, ar trebui să știi asta
- upgrade, cum ai zis tu, mi-a scăpat acel P în plus, ai dreptate!
- reșaparea degetelor - pelicula aceea galbenă, accentuată, care se depune pe degetele fumătorilor inveterați, așa cum se depune o peliculă nouă pe calea de rulare a anvelopei la reșapare
- măi, Adriane, prietene, aici chiar că m-ai făcut să râd! Păi nu știi, bre, că fofoloanca este de cele mai multe ori o gară, prin care trec mai multe trenuri în viața oricărei femei? Iar acceleratul nu este neapărat monstrul de oțel și fum, ci falusul, în accepțiunea durității sale, visată de orice femeie! Că la bătrânețe ajunge un marfar, un zgârci anemic, nu este prea greu de închipuit. Zău, Adriane, prea citești totul în cheia ce-ți convine!!!
Am obosit, prietene, să încerc să-ți demonstrez că nu am vrut prin acest text - de altfel, un mic fragment dintr-o scriere mai lungă - să dovedesc că am veleități de mare scriitor. Un anume domn, Alex Ștefănescu, pe blogul său personal, scria vis-a-vis de un text al meu, intitulat Savastie, că "Emil Iliescu este un autor foarte bun". Eu îți respect opinia, dar vreau să te anunț că am trecut de mult de pubertate, că armăsarul meu, acceleratul, a trecut și el prin multe gări și că, în general, fiecare spunem lucrurilor pe nume, atunci când scriem, dar fiecare sub coaja metaforelor pe care imaginația sa de moment le pescuiește din marea de chihlimbar a cuvântului.
Cu mulțumiri că ai avut răbdarea să parcurgi acest text, pe un site unde de mult proza nu mai are cititori.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Greșelile trecutului par o întruchipare fidelă a interiorului nostru domestic. Oriunde privești, dai peste ele. Uneori, ele ajung să se ia la întrecere cu filele calendarului. Greșim mult și niciodată nu realizăm care va fi impactul acestor greșeli asupra vieții noastre. O vom face, însă, într-o situație limită a existenței.
Finalul, abil construit pe ideea unui jaf, nu este decât o metaforă. Hoții ce ne vor deposeda de marasmul greșelilor, nu vor face altceva decât să ne ajute să conștientizăm cât este de important să salvăm restul zilelor ce ne-au rămas de povara greșelii.
Felicitări, Anca, mai ales pentru împletirea vorbirii directe cu cea indirectă, ceea ce conferă epicului suplețe!

Existența noastră pare o tablă de șah, fiecare fiind mutat de destin aici sau dincolo. O mână străină, uneori bicisnică, alteori prea darnică, ne poartă prin mirajul acestei vieți. Descoperim la fiecare pas oameni noi, întâmplări banale sau alegorice, dar, cu toate acestea, la sfârșit, rămânem tot noi, aceleași ființe de pe trupul cărora lumina sau umbrele se destramă fatidic. Mai contează culoarea sufletului nostru într-o lume a disoluției totale? Depinde doar de noi să descoperim curcubeul dincolo de orizontul limitat al ființei noastre!
Cu prietenie, Emil Iliescu

Sărbători de iarnă binecuvântate și cu pace în suflet pentru cei care conduc destinele acestui site! De asemenea, un gând bun pentru toți cei care încearcă prin scris să-și deschidă sufletul în fața semenilor lor!
La mulți ani, Agonia.ro!
Cu prietenie, Emil Iliescu

O gamă muzicală ne este întreaga viață, Maria! Cu diezi urcători, ce ne fac să sperăm că apoteoza finalului va fi una mirifică. Demnă de toți titanii muzicii universale, care, ca și noi, au construit în jurul iubirii lor simfonii de arpegii. Poate că iubirea, la care încă mai vibrezi atât de frumos, este moartă...Fiindcă numai peste un trup dăruit țărânii așezăm icoane la ceas de restriște...
Oare la câte morți suntem condamnați, atunci când iubim fără să sperăm? Doar amintirile noastre, cai bătrâni, spulberând colbul timpului, se pierd într-un anotimp de sare, pironind în fixitate și, poate, în uitare o iubire care atât de mult ne-a rănit.
Cu plăcerea citirii unui text sensibil și cu prietenie, Emil Iliescu

Liviu, mulțumesc de trecere și semn! Numai patru erau olteni, Dumitru și Covrig fiind de prin alte zone. Altfel, ar fi fost de râsul curcilor ca șase olteni să fi fost trași în aceeași țeapă!
Cu prietenie, Emil Iliescu

În decembrie, fiecare dintre noi simțim cum aburul unui alt an ne părăsește evanescent, luând cu el toate visele noastre. Împlinite sau nu...
Amintirea dispariției unei ființe dragi, în prag de decembrie, nu face decât să ne amplifice durerea că cel care a plecat nu mai poate privi de lângă noi steluțele din bradul de Crăciun. Și, atunci, ca o lamă rece trece prin sufletul nostru chipul omului drag, cel ce ne-a dăruit sămânța ființării pe acest glob de humă. O poezie la fel de profundă ca acest anotimp care în curând va picura pe sufletele noastre din moara adâncă a cerului lacrimi de zăpadă.
Cu prietenie, Emil Iliescu

Nicolae, bate și ți se va deschide!
Mi-am permis să-ți vorbesc în parabole biblice, fiindcă și textul tău se adapă de la o minune biblică: doi pești și cinci pâini. Îmi place cum scrii. Simplu, păstrând respect pentru litera Scripturii, adaptând-o permanent la realitatea vieții noastre, uneori tristă și dureroasă. Nu se poate spune asta și despre personajul tău, care trăiește în acel spațiu după care toți tânjim: fericirea. Prezența Bunului Dumnezeu în casele fiecăruia dintre noi, nu poate aduce decât fericirea și pacea sufletească.
Un text bine scris și îmi permit să îți acord o steluță, un semn luminos care sper să-ți călăuzească pe mai departe pașii literari.
Cu prietenie, Emil Iliescu