Maria DOBRESCU - „mireasa de sare”*

La editura Grinta, în anul 2012, Maria DOBRESCU editează o carte care se află sub semnului elementului purificator al slatinii, pe care îl susține încă din titlul mireasa de sare. Volumul reprezintă debutul autoarei care mărturisește faptul că scrierea „este o bucurie și certitudinea că poezia poate salva frumusețea unor cuvinte. Din punctul meu de vedere, poezia nu poate fi dezvelită doar în propria ta inimă, ci musai și în inima altora.”

Titlul, în sens conotativ, marchează întregul fior al volumului, devenind hrana spirituală ce derivă din liturghia botezului – „sare a înțelepciunii”-. Mireasa sugerează arhetipul principiului feminine care marchează harul cast al versurilor cât și unicitate și inaccesibilitate lumescului.
Maria Dobrescu descifrează misterul titlului astfel: „Alb=sare / lacrimi și de aici tot ce se poate deriva. „Mireasa” este un cuvânt puternic, dar care se anulează prin cuvântul „sare”. Și ineditul este dat exact de anularea unui substantiv puternic din punct de vedere emoțional-simbolic prin însoțirea lui cu substantivul „sare” la fel de puternic, dar mai mult ca simbol și mai puțin emoțional. Bineînțeles că interpretările au fost multiple și asta nu poate decât să mă bucure.”

Călin SÃMÃRGHIȚAN reliefează în prefața volumului (Exercițiu de a respira fără mască) elementele paradigmatice care susțin întregul discurs liric. Remarcăm faptul că poetul observă unitar această carte sub forma unui exercițiu de eliberare de conștient. “Cu masca de oxigen pusă realitatea se transfigurează, vămile interzise sunt depășite, iar duminicile primesc consistența “pâinii lui Dumnezeu”.
Lirica ei traversează setting-urile subconștientului asemenea unor diorame în care eul liric se confruntă cu dedublări ale chipului răzvrătit în fața mundanului.
Apa, sub forma ploii, devine pedeapsă cât și alinare în poemul a uitat-o de mult ploaia/ vară indiană, “acum / își spală iubirea/ de păcate/ într-o liniște de-o vară”, dar este și elixir pentru uitare - somn așa cum se reflectă în poemul ploaia vine de la cluj “să dorm să tac / să tac să dorm”. Sinele caută evadarea cu ajutorul sunetelor care se metamorfozează fie în elemente hibride muzicali precum se remarcă în poemul gama cu 7 diezi fie eul se refugiază printre cuvinte să ne mutăm în cuvinte.

Poeta se află în procesul de căutare a unei forme optime de mântuire prin zbor cu aripi de împrumut sau prin iubiri statornice o colivie își caută pasărea sau prin reluarea sacrificiului testamentar în formă personală “vino s-o vezi/ să o bandajezi atât cât mai există o margine” (Lyset răstingnită în alb).
Teluricul este revelat sub o formă cristalizată natrică “pe drumul sării / pisez/ încremenirea // îmbrăcată în slatină par frumoasă (mireasă de sare); “a albit / de parcă a nins continuu cu sare “(Lyset răstingnită în alb).
Astfel sarea devine mediu și podoabă. În poezia afazie se realizează o disociație între gând și cuvânt cu efectul obținerii tăcerii definitive “în curând gândurile mele/ își vor închide ferestrele/ trăgând obloane grele/ peste amintiri/ cuvintele nu vor mai fi/ se vor transforma în cuie.”

În final lăsăm autoarea să își definească volumul și așteptările „Având în vedere faptul că în acest volum nu am reușit să depășesc limitativul cerc personal, s-ar putea ca unora să nu le placă. Există, din fericire, și cititori fideli. Niciodată nu îmi fac planuri. Las lucrurile să se întâmple.”


*Maria Dobrescu, mireasa de sare, Editura Grinta, Cluj, 2012.