Vocea iubirii în volumul Cântece din Alindoria de George Pașa

George PAȘA reprezintă tipologia poetului singuratic, multă lumea se întreabă cum arată, rareori își face apariția, condus de un destin poetic propriu ce nu se poticnește de laudele unora sau de criticile altora. Poetul este o voce a liricului prahovean datorită acestui traiect creațional propriu (așa cum se poate remarca în volumele „Singurătatea unui sunet"- 2009; „Atelierul albastru"- 2010; „Detașat pe frontul minunii" – 2011). Poemele au puterea de a reprezenta, sub forma unor experimente literare (pașadinele), experiențele vieții de zi cu zi propunând o mitologie proprie. Volumul CÂNTECE DIN ALINDORIA, apărut la Karta-Graphic în 2013, sugerează o nouă lirică, o formulă cu valențe narative, regăsite prin diferitele mărci textuale, dar care nu se depărtează de lirica cu care ne-a obișnuit din volumele precedente. Cartea este structurată în patru episoade: „Din Alindoria" (în loc de prefață); „I – Ridicarea interdicției"; „II – Din sfârșit, un reper al începutului" și „Destin" (în loc de postfață), iar grafica aparține Dorinei POPOVICI. De la prima lectură se remarca o circularitate pe care eul poetic o propune prin subtitlurile primei și ultimei poezii. Primul poem, „Din Alindoria", ne prezintă lumea imaginată de eul liric, o lume unde gândirea populară pare a forma mugurii cosmogoniei ce se coagulează în poemele ce vor urma. Facerea este văzută sub influența mentalității populare, pentru că eul liric nu vede finalul ca pe ceva înspăimântător, ci ca pe o devenire, ceva firesc la care se relaționează fără teamă: „Aici nu există vreun capăt,/ doar iluzia pe care ți-o dă nostalgia sfârșitului”. Lumea pe care o imaginează, cea de peste viață, este una în care eul liric se debarasează de lumesc, primenit pentru a accede acest nou univers propus de poet: „Aici nu prind cheag distileriile plictisului,/ nici reprizele de lupte între greii momentului./ Sunt și copaci, și păsări, și stele pe cer;/ muzica vine din adânc,/ se limpezește, odată cu apele, în lamura dorului”. Finalul volumului propune o antiteză primei viziuni. Fiorul morții din poemul „Destin" este de sorginte grecească și putem vorbi de miasma. Asemeni grecilor antici, poetul sugerează moartea prin teama de a nu pângări ritualul prestabilit. Tărâmul creat este al interdicțiilor și al posibilelor repercusiuni: „Cineva, din când în când,/ vine și taie, de lângă nod, sfoara./ Bilele de carne se rostogolesc în golul visat.” De asemenea, poemul dezvăluie o viziune modernă asupra destinului, prin modul în care împletirea firelor vieții duce cititorul spre imaginea Nexus-ului, ce explică existența umană ca o intersecție a mai multor dimensiuni, entități pe care poetul le sugerează în cadrul paginilor acestui volum: „La început,/ au fost mai multe/gheme de sfoară/aruncate din cer,/rostogolite haotic./ La intersecția sforilor,/s-au format noduri/de care atârnau destinele,/ca niște bile din plastic.” În secvența „Ridicarea interdicției" tema erosului este susținută prin motivele existenței de dincolo de viață precum: veac, dor, neliniște, urmele neascunse, chilie etc. Poemul „Multiplicată în fiecare nod" are puterea de a esențializa fiorul poetic din acest ciclu, prin care eul liric explorează un principiu al lui Young prin care se sugerează faptul că omul nu este complet fără suflul christic. Cunoașterea se dezvoltă la poet pe cele trei compartimente ale existenței umane: rațiune, suflet și Christos. Iubirea este sugerată prin aceste modalități de relaționare la viață. Caracterul gnomic din poem anticipează ideea din epilogul volumului, nodul firelor creaționale: „Când te apropii încet, lucrurile capătă un alt contur,/ iau forma dimineților în care nu s-a întâmplat să fim alături,/ pulsații în rezonanță rupând una alteia lanțurile,/ ca-ntr-o eliberare a sângelui de ritmul impus.// (...) Dar nodurile se strâng și mai tare,/se strâng, până nu rămâne decât un capăt de viață,/din care te privesc, așa cum ești, multiplicată în fiecare nod/pe care-l adun în suflet ca pe-un blestem.” Partea a treia, „Din sfârșit", un reper al începutului, este elaborata sub o formă discursivă diferită de poemele din partea precedentă, dar cu toate acestea se remarcă tema iubirii și a creației, binomul ce definește volumul acesta. Poemul „Totul e viu" dezvăluie creația revelatorie ce susține trăirea eternă a eului liric, dar care devine încriptată în mod continuu. Se susține ideea unui viu continuu, pentru că poetul are conștiința faptului că el aparține creației, făcând diferența dintre pieritor și nepieritor: „În toată curgerea aceasta nu există întrerupere,/ chiar firul de nisip mai păstrează cântecul izvorului.// Și pentru că Te simt aici, Izvorule a Toate,/ scriu pe aceste pagini pieritoare/ ceea ce nu va pieri/ odată cu mine”. George PAȘA este un poet tulburător prin sentimente, înfrigurata căutare a adevărului personal și strigătul iubirii de dincolo de existența umană.