Emil Iliescu

Poveste de dragoste Andrei coborâse în mica gară de munte și privea liniile de tren care se intersectau ca niște vene ale pământului în căutarea unei destinații pierdute, la fel cum

Bulgări incandescenți, sfios grup statuar Cormoranii de foc Dansează în noapte ireal Scormonind cu ciocul, rubin însângerat Jarul mocnit al stelelor Zăvorâte-n pecetea unui lac Vârcolaci de

Ceas întors, nisip fecund, În scoica de lacrimi a mării se ascund Somn cununat, coral cu silfidă Viața - o slujnică frivolă și perfidă Ulcior de cuvinte, curcubeu sfărâmat, Zeu în trup de melc

Un Don Quijote tandru la hanul meu adastă Isprăvile-i deșarte desfid oglinzi de lut Cad în genunchi rănite șoaptele la fereastră Destin de Sancho Panza, încălecând pe-un scut Serbări cavalerești,

Floare de lotus - Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong, tinerei, ce abia avea curajul să privească spre

Se pornise dinspre munte un vânt tăios, ce biciua obrajii zilei. Ninsese toată noaptea și împrejurimile, acoperite de cerga grea a zăpezii,

www.youtube.com/watch?v=CGPM9Cj4ehI

Viața noastră-i bocet în pântecul urgiei Cocon de neputință, copac bolnav de fum Hieratică durere, mireasmă de-ntuneric Troiță abandonată în trupuri de morminte, ce numele ne-ascund Prin carnea

Clavirul nu mai cântă astăzi nimănui În cafeneaua veche doar praful mai domnește Pe bolta costelivă naște Cloșca-cu-pui În lazaret de spaime uitarea-n toate crește În nări nu mai plutește

Viața noastră-i bocet în pântecul urgiei Cocon de neputință, copac bolnav de fum Hieratică durere, mireasmă de-ntuneric Troiță abandonată în trupuri de morminte, ce numele ne-ascund Prin

Ningeau copacii frunza lor pustie Fazani zburau sub trupuri de-mprumut Pădurea învăța din nou să scrie cu sînge A căprioarei nuntă cu glonțul, ce-atâta m-a durut Înțelepciune sacră și sfioasă Eu

Modul de existență eminescian Încercând să desprindem o fenomenologie a imaginilor poetice eminesciene, nașterea imaginii dintr-o conștiință individuală, cea a poetului, vom

Spațiul geniului în poetica eminesciană Spațiul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, cel al genialității, este singurul care scapă determinărilor dureroase ale

Trăirea morții sau tentația neantului în poetica eminesciană Sunt clipe când legăturile cu propria-ți determinare se rup. Dureroasa scenă a omului față-n față cu neantul din el este o pildă că

La vânătoare Sfârșitul lui noiembrie fusese sfâșiat de ploi, vântul rece golind învelișul auriu al copacilor, acoperind monoton și cu tristețe pământul cu foi moarte,

O cheamă, de fapt, Mimi Calapodescu. Nu s-a mândrit însă niciodată cu acest nume. Ori de câte ori era astfel apelată, se roșea ușor

Misiunea Ploua mărunt și sufletul meu, corabie beată, se lăsase parcă în