Elisabeta Gîlcescu

Așa sunt eu; Așa am trăit Așa mă duc, Tot cum am venit, Fără nimic. Așa sunt eu; Așa am iubit, Așa mă duc, Tot cum am venit, Fără nimic. Așa sunt eu; Așa am trudit Și-am obosit, Și

De vrei să vezi ce greu îți pică o haină grea și învechită, că omului de ce-i e frică, nu scapă-n veci, să iei aminte. Că-i tot mai grea și ponosită, de ani, și ploi, și levănțică. Și-o lacrimă

Tristețea pătrunde în suflet acum… E frigul de-afară, nu-i nimeni pe drum Și-n bezna cea deasă, un foc de lumini.... Un bec se aprinde și-s flori prin grădini... E semn că acolo e jale,

Doamne! Nu poate să doarmă, inima-i bate prea tare... Și după pastile antistres și de dormit... Poate că nu mai apucă ziua de mâine... Are o stare..., se simte urmărită..., parcă cineva vrea să o

Coroana cu spini pe cap ei i-au pus Și nu au știut că soarele a apus Pentru o clipă, și s-a răsvrătit, Că, pe El, prea puțini l-au iubit. Dar când au văzut ce mare potop S-a abătut peste ei și

Învață de la zi să luminezi peste câmpii... Învață de la soare să dăruiești căldură-n floare... Învață de la mamă respectul și n-ai teamă, că norii ce-or să vină ea poate-n loc să-i țină, să

\"Christos a înviat!\" am spus în noaptea de-nviere și eu, și tu, apoi, am dus, lumina la morminte. Că Cel ce a-nviat din morți ne-a dat și o speranță,

Între cer și pământ e el, pașnic, visător, plin de zel, este omul cu privirea la cer care urmărește norul cel stingher, cu privirea mereu ațintită spre zări, peste culmi, în depărtări, spre

În vremurile de altădată ale copilăriei mele, eram cea mai fericită când asistam cu emoție la revenirea păsărilor călătoare. Și apoi despre acestea vorbeam mai târziu, la fiecare început

Mi-e dor de Brâncuși... și a început să fie tot mai aproape de sufletul meu chinuit prin hârtoape, că mi-a venit așa, deodată, poate că în urma unui vis de fată, ce mă ducea prin locurile lui

Și ei au plecat, că nu au răbdat, Iar cei ce-au rămas încearcă să salveze ce ne-au mai lăsat unii, după prădat... Și vălul de pe față s-a destrămat... Am rămas șifonați, prăfuiți și

Un peștișor de aur, mic, Ieși o clipă la mal, Privea tăcut, când un amic, Adus și el de-un aprig val, Îl întrebă cu glas șoptit: “Ai vreun gând măreț Pentru copilul săltăreț? Sau vrei dorința

Era minunat! Ca-n poveștile lui Creangă... Iernile adevărate, cu multă zăpadă... Și glasurile noastre, vesele, Răsunau până departe... Pe derdelușurile din fața porții, Pe pârtiile de pe

Plouă afară cu găleata, Norii vin și se-nnoptează. Îl aștept la geam pe tata, Chiar de-i ger sau e zăpadă. Și privesc mereu spre poartă, Și aceleași dulci cuvinte Le aștept spuse în

Bunica stă acum în prag, Și-așteaptă îndurerată, Privind în van, cu ochii-n larg, Să vină vreo nepoată. Stă sprijinită de-un baston Și pașii greu

Și mâinile ei, pe care le păstrez în minte, asemeni unor icoane care te îndeamnă să-ți mărturisești păcatele de ieri și de azi; mâinile ei cu care mă luam la întrecere, fără să reușesc să țin

În ziua aceasta, de Florii, Mă-ntorc cu drag acasă Și-n poarta casei vreau să pun O salcie pletoasă. Și de o fi adevărat, Minuni să facă-n casă, Atunci așterne-n prag și tu O salcie

Unde suntem noi, Rupți unii de alții Și de când nu ne-am văzut frații? Unde suntem noi, Rupți de realitate, Prinși în mediocritate? Unde suntem noi, Fără timp, fără speranță, Fără-acea

Un zâmbet este un imbold și o frântură de speranță, o rază de lumină-n colb, o vrajă aruncată-n față... Un zâmbet este ca un scut În arșița mistuitoare, E ca și pruncul nou-născut Sau pomul

De te simți azi vinovat, Că ades am lăcrimat, Din vina ta, nu ți-a păsat Și-n nopți târzii tu m-ai lăsat, Cu ochii plânși, ca altădat`, Dar nu e loc de răzbunat, Nici acum sau niciodat`. De-ar

Și babele rele trecură, Mâncarăm pe rând mucenicii, Cu grijă umblăm pe afară, Purtând iar cojocul bunicii… Să ție de cald pe la spate, Picioarele tale sunt reci, Să iei ciorapii de

Mi-e dor de tine, mamă, să-mi cânți, să mă alinți, Și-n poarta casei, iarăși, să mă aștepți zâmbind, Să-mi spui tot ce te doare și tu să mă asculți. Și să mă ierți, tu, mamă, cu-același suflet

Cele două inimi care au pus stăpânire pe ea erau într-o întrecere continuă și au istovit-o. Una o trăgea spre întuneric și înșelare iar cealaltă îi aducea lumină și pace în suflet. Lupta era aprigă

Era ca un trubadur Cu tricolorul prins în șnur. Purta sub braț și o lăută Ca toți ai lui să îl asculte Și din roade să se-nfrupte. Dar ursul țanțoș din pădure, Ce nu mai găsea mure, S-a gândit