Valea Plângerii?

Era minunat! Ca-n poveștile lui Creangă... Iernile adevărate, cu multă zăpadă... Și glasurile noastre, vesele, Răsunau până departe... Pe derdelușurile din fața porții, Pe pârtiile de pe dealurile lui Cerna... Și vacanțele cu colindele și cu udatul, Cu baluri și Grădina de vară, Cu lăutarii cu care cântam la vioară... Cu grădinile scăldate în lumină, Cu albinele care se întorceau la stupul lor Să lase mierea aduntă de prin salcâmi; Cu diminețile răcoroase, dar sănătoase, Cu pâinea coaptă pe vatră... Atâta bucurie și nici urmă de plâns... Cu valea din spatele casei, Pe care o treceam să ne scăldăm. Era locul cel mai frumos de pe pământ. Nu credeam că există ceva dincolo de munți. A trebuit să cresc și să plec din acest colț de rai, Să mă despart de locurile copilăriei mele, De locurile acestea dragi, De care eram legată sufletește... Și acum pătrund în lumea tainică A amintirilor, ușor, fără să le tulbur liniștea În care s-au cufundat în timp.