Elena Toma

Inteligența este capacitatea cu ajutorul căreia vom înțelege, până la urmă că totul este de neînțeles. (Maurice Maeterlink) ai deschis ușa amintirilor dincolo de mersul pe sârmă al

a apărut un cer mai înalt decât al toamnei ce ne-a amăgit sângele se revarsă amintirile inundă depărtările orei supusă ca un câine în zvârcolirea pământului îmbătrânit sub jocul tălpilor

desfătare a pământului căzută din alb-astru noaptea rostuiește un alt răsărit trecând peste vechi ritualuri cu forme nedefinite rămase la periferia timpului față în față prizoniere în

azi am stat de vorbă cu singurătatea simțeam o nevoie acută să-i privesc trupul ascuns în realitatea mea cu părul despletit în aur s-a deschis într-o îmbrățișare cât să nu mă

ești o curgere de țărm prin somnul apelor un copil uitat într-un leagăn de piatră răcoarea uitării ți se așează pe fruntea înghețată în frigul îndepărtatelor zăpezi te legeni între lumi fără

dorind să-mi iau revanșa să-mi demonstreze că nu sunt tocmai bătrână pentru a mai fi folositoare timpul îmi poartă pașii pe scările prezentului ajunsă în marginea scenei m-am simțit aidoma

trăim într-o lume croită din vorbe și vise m-au obosit cuvintele în culori atrăgătoare îmi apar la fiecare colț de stradă într-o zi am făcut din ele salată de culori avea gustul ecoului urmelor

se înseninase între privirile tale la granița nopții penumbra zilei înălța caii de ciocolată din visul amorțit între sâni alături de vise paralele învelite cu inocență speriată că nu vom mai

ne-au prins zorii încurcați în jocul preferat al vieții șah dat simțurilor în așteptarea remizei amețite de propriul parfum lumânările ard inegal și nedrept calul nechează obosit între

prinsă la mijloc între moarte și curiozitate înainte de a le spune unele lucruri despre mine închid ochii devin pătratul care mă locuiește cu pereții albi fără cer sfidare a trecerii timpului

A fi împăcat cu tine însuți este cel mai bun mijloc de a începe să fii împăcat cu ceilalți. (Luis de Leon) cuibărit în pântecele măștii despletește-ți gândurile să curgă peste brațele

fracturat din existența aritmică uitat într-o coastă undeva pe o undă atemporală sufletul dezmembrat între colțurile vieții ieșit din corsetul de gips a atins prima treaptă pusă sub tălpile

Nebunii deschid căile pe care calcă apoi înțelepții. (Carlo Dossi) simțurile respirau fără măsură priveam goliciunea ta strigăt prăvălit peste noapte dragostea adormise cu

Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri. (John Webster) ......................... să luăm existența așa cum este ascunsă între zile și nopți își lasă putregaiul în

priveam rotundul Terrei încercând să-i opresc răsucirea ca să mă nasc mai repede ochii întindeau trepte de piatră înecându-și lacrima în pântecul ars căutam cifra 0 să mă sprijin de

am devenit peste noapte un bagaj îndesat cu povestea vieții tale comprimată în mersul peste scoici pietre silabe strâns cu centura cuvintelor fără adresă exactă călător la întâmplare între

vreau să mai pot crede în Dumnezeu să privesc dincolo de aparențe semnul nefast sub care ne-am născut să mă pot ruga cu buzele nearse ridurile lipite de inima Lui. să mai pot fugări

am zis să mă mut mai departe de tine mai aproape de nevoia de cuvinte locuiesc sprijinită pe numărul 13 eu Shakespeare câteva lucruri mărunte rochii un cactus și viața nouă care va naște

cândva într-o lume uitată cutezam între aspecte literare cu rădăcini conexe și fruntea lipită în alt chip azi există o conexiune inversă cu atitudini reflexive delimitate de universul meu

m-am născut păpușăreasă din mirări comune ale nebunilor care mi-au zămislit dincolo de voința mea atâtea lucruri nesupuse fac reverențe odată cu păpușile obosită de rostul sunetelor

privindu-te îmi par mai bătrână un fel de izbândă a timpului flegmatic ce atârnă la brațul meu cu țigara uitată aprinsă între buze vestejită în lumină curioasă cum de viața mă aduce în același

te aștept în casa înaltă a cuvintelor călătoare într-un ritual unic să căutăm forma rotundă a culorii ce se zbate în cromatici aeriene ridicate pe scara sentimentelor suprasaturate printre

o dorință aleargă printre poeme trece de pe o pagină pe alta cu un geamăt stins se agață de amintiri crezându-mă poarta deschisă spre lumina lumii m-a găsit în această dimineață într-un loc

A căzut noaptea veșnică sub bolțile timpului! Dezrobit de începutul cu mângâieri stai învelit în șoapte de neiubire. Aud cum îți trosnesc lacrimile, plângi fata aceea de piatră încremenită