Ela Victoria Luca

Ne este greu, uneori aproape imposibil ca trăire, să plecăm de lângă un om, dintr-o viață, dintr-un anume loc. Însă de acel om, acea viață, acel loc sunt autentic simțite, există întotdeauna posibilitatea revenirii. La timpul prielnic. Aici, este o altfel de pagină, o vom păstra așa cum este ea.

Ela

Este de ales o cale spre echilibru, asa ca-ntr-o balanta, iar uneori sunt doua. Si de aceea punctul de echilibru este necesar a fi atins in ambele si intre ele.

Ela

Este de ales o cale spre echilibru, asa ca-ntr-o balanta, iar uneori sunt doua. Si de aceea punctul de echilibru este necesar a fi atins in ambele si intre ele.

Ela

A cui este o umbră a femeii, a cui este frumusețea din ea? Ca și cum ceea ce se desfiră în-clipire se poate lumina dincolo de praful lăsat de conturul tabloului. \"Praful\" care \"ascultă\" e o existență, o mărturie a ei, ca și umbra.
\"Preț de o secundă\", poemul se ține în sine, ca și cum s-ar fi înălțat prin sunete subtil reverberante:
\"îmi trec mâinile prin sufletul ei
ca și cum i-aș mângâia părul care crește din sine
dragostea ce mi-o poartă\"

Locul în care acest poem începe în tine te eliberează de apăsare, iar colțul acela din Sine dinspre care scrii face ca fiecare vers să aibă o vibrație anume, ceea ce este dificil de realizat, numai un poet care se asscultă, se privește, își simte mișcările interioare, o poate face.

Felicitări, aici ai reușit să reunești începutul și sfârșitul, iar eu mă întreb \"a cui\" este această înclinație întru desăvârșire? Poezie-tablou-melodie-ritm-simțire-idee - toate regăsite într-un singur loc, aici.
Închei cu aceeași stare de îndoială a poetului:

\"probabil
pictorul a însemnat pagina rămasă necitită
din carte\"

Și las un semn de prețuire a acestui poem, care mi-a deschis dimineața.

Ela

\"poate doar noi doi mai existăm
cu adevărat
fără să știm
și nevoia noastă de a justifica
singurătatea
noi doi
oricare am fi
oriunde am fi
uneori mă întreb
de ce nu pot iubi
de ce nu putem iubi\"

fără nume, fără titlu, fără răspunsuri chiar, poem căutare de rost, și poate nici atât. inimă pulsând împotriva clipelor. cuvinte de viață. flori întoarse împotriva rădăcinilor. aici, las un fir de apă clară. și mai las ceva: \"Il n\'y a que de vivre; on voit tout et le contraire de tout\". (Sainte-Beuve)
la acest gând m-a trimis poemul tău în astă seara. Și mai departe de atât, un departe intangibil. \"ca de o fisură a universului\".

Ela

Sunt acorduri ce pot fi auzite între inimi, între suflete, de dinainte de întâlnirile concrete. Și de aceea, uneori, e bine să ascultăm liniștea din jur, ea ascunde mereu un cântec dintotdeauna, dinspre un al șaptelea cer. Mulțumesc, Erika, tu mă asculți mereu de printre icoane.

Sorin, frumos îmi amintești de viorile acelea ale tale, da. Cred că știi despre ce cântec se aude aici, însă aș dori să fie un acord real, nu doar închipuire-n cuvinte. Mulțumesc pentru că ai audiat concertul de orgă. :)

Ela

El visează în scaun și vede lumea prin ochiul înțelept, scrie cumva cuvintele de prin amintirile tuturor vieților sale, adună încă pietricele pentru cei care îl așteaptă și, atunci când crezi că privește departe, el este acolo lângă tine, amintind lumii răsăritul.

Deosebite versuri:

\"cineva-i strânge mâna până la durere
însă durerea e un dar prea abstract\"

și

\"el adoarme în scaun
în visul lui traversează câmpii
și munți și râuri
traversează mai multe vieți
trăite doar pe jumătate\"

Poemul acesta are ceva din graiul omului dintotdeauna, cel încercat de timpul frânt al celor dragi.
Și e scris cu măsura ceasului care arată întotdeauna ora Poeziei. Pentru aceasta, Liviu, aprind o lumină, vouă.


Ela

Căderea în uitare este o soartă ce așteaptă cumva la ușa oricui. Uneori suntem ținuți minte. O vreme. Sunt și spirite ce rămân în amintire veacuri. Istoricitatea noastră se scrie astfel. Mulțumesc pentru cum asculți muzica de dincolo de cuvânt.

Ela

Când îți cântă sufletul a vioară și când orga îți lasă spiritul în spirale încă nenuntite, te așterni doar în liniștea abației din care ești adus lumii.

Ela

Raul, cumva ne amintim despre viață în fiecare clipă, chiar dacă și clipele se duc. Mă bucură ca ai lăsat semn aici, că acest poem înseamnă pentru tine, dincolo de o creație, o realitate.

Ioanule, de ți-a bătut în cald inima, e bine primit darul cuvântului, așa stângaci cum e el.

Ionuț, nu știu ce mă face pe mine să cred că Dumnezeu este și nemișcarea și mișcarea simultan. Voi ține seama de rugămintea ta, voi trece.

Ela

Fluiditate, transparență, fără umbre acest poem, sentimentul unei clepsidre re-întoarse, ca și cum această curgere dinspre făgăduință spre veniri-albastre este subțiată prin - necesarele uneori - plecări.
Miezul poemului atinge lăuntrul, aici rațiunea lasă trăirea să rămâne în focul ei doar pentru câteva clipe aprins de vânt:
\"clopote uriașe ne învăluiesc
ne rostogolesc în oase
calde atingerile
pulberea umbrelor
desprinderile
atît de simplu
e totul
între noi
sortiți să ne rănim
întrepătrunse
așteptările\"

E bine să ne lăsăm sub un clopot de sunet-lumină, dincolo de așteptări.

Ela

\"iubirea nu avea nimic ridicol, ne ștergea obrazul cu un prosop umed. împreună treceam pe lângă orașul pustiu, te întrebam dacă vrei să aprinzi rugul. în preajma turnului două cercuri se lăsau tot mai jos, tot mai adânc în noroiul roșcat.\"

Îmi amintesc, era o cărămidă roș-cărămizie, probabil din altă cetate, pe ea scria gravat: iubirea se poartă încet. Nu înțelegeam, fiindcă la îndoitura brațului tău vedeam copilăria mergând simplu, într-un ritm nelumesc, și așa mi-am închipuit că poate fi și dragostea. Mi-am dat seama nu știu cum, uneori focul ascultă fluierul vântului și aprinde mai mult pământul, cu încă o naștere. Poate de aceea roșul apusului pare mai intens uneori, fiindcă dincolo de orizont se vede cum zâmbește copilăria unui zeu. Florile mi-au lăsat polen pe degete.

Ela

De-aș putea atinge în dansul meu măcar o dată Poezia, aceea Fiindă, atunci înseamnă că menirea mi-aș împlini-o măcar pe jumătate. Cealaltă jumătate, mi-o împlinesc în acele descoperiri și tămăduiri din abisuri sau înalturi de om. Aici, ca și în Poezie, înțelepciunea este ca aerul pur. Mulțumesc, tu poți vedea o poezie din curentul în care se află lăsată.

Ela

\"care se strînge spre mine
v-am spus nu
eu nu mă numesc poet
nici ziua de azi nu se numește vineri
decit poate în gafele mele de rutină
pe care dintr-o greșeală
vrednică de hanibal
sau cicero
le numesc le alint
iubiri\"

Să scrii estetic despre o senzație oribilă, e semn de metamorfoză lirică, profundă, acolo unde omul și poetul se pot întâlni, din fericire. Poate că eu simt poezia asta pentru că, nu știu, mi se întâmplă vinerea să spun: mi-e rău de cuvinte poate unele erau galben-verzui ca fierea
și nu mi-am dat seama când le-am rostogolit întâi pe buze....

Mi-a fost greu să las semn după ce am citit poemul tău dimineață fiindcă era prea aproape, mult prea, de ceea ce scrisesem cu câteva ore înainte, desigur mult mai urât și mult mai puțin reușit. Și prea organic, visceral. Aici, actul sublimator își spune cuvântul.

Ela

\"eu vin pe jos. de aceea durează atât.
uneori drumul se preface în șarpe. mă iubește apoi mă scuipă goală
fără inimă. nu carnea mea îi trebuie lui. ci vocea mea șoptită.\"


și mult este până când ieriul în care el a plecat și tu lepădată de șarpe vă veți face vals, fiindcă în ochii lupului argintiu tu vezi pașii invers, trei-doi-unu, trei-doi-unu, ca și cum te-ai întoarce spre începuturi. atunci drumul ți-era tăcere în palme, în loc de plecări.

Ela

\"probabil va primi o repartiție pe la polul nord
în armată toate repartițiile sunt la polul nord
și cu frate-miu va fi probabil la fel
ne vom rosti numele tot mai rar
ca pe o poveste\"

Am ales ce mi-a plăcut din poezie, nu fiindcă e polul nord, ci fiindcă e ceva din nordul oricărei ființe, acolo unde primim măcar o dată o \"repartiție\", chiar dacă e vorba aici numai de armată. Și uite că primul vers e grăitor, aici e un anume vis, nu? ;) Nu interpretez, fiindcă sunt în afara setting-ului.;)
Aș dori doar să revezi versul doi din ultima strofă, e un typo, I think: \"nu ne von\"...
von Wiess? ;)

Dacă nu îmi plăcea, dincolo de ex-im-plic-ite, zăău tăceam.

Ela

Acest eveniment transilvanean, care ni-l prezinta pe Adrian Munteanu, cel mestesugind sonetele in vremuri atit de lipsite de rime, este inca o pagina de spiritualitate ce merita a fi parcursa cu ochii odihniti si cu simpla inclinare a fruntii.
Multumim, Maria, pentru acest triptic de poezie. Adim, poet al inaltului, tu nu dai viata sonetelor - tu dai rostul vietii lor, din tine.

Ela

Rotarului de Florin:

cine ma cunoaste bine
stie, berea nu-i de mine.
si de e sa las un gaj,
prefer... campari oranj

da, ai ghicit, am facut un fel de aliaj intre *sst(Ela) si o mie de puncte comentariul tau. ;)

numai una, dar e bună,
tace, drege, face spumă!
e de preț dacă nu scrie
și se pierde printr-o mie!

Fain Rotarule, știam bancul, dar e bine re deținut morala. ;)
Adevărule e că mergea la petrecere și un tzac-tzac, și o chifteluță, o măslinuță, ceva.

Ela

și da la naiba mă revolt cum pot
dau din aripi și din mușchi
din ce am din cap din picioare
împotriva tutror politețurilor ieftine
deși mă costă zilnic un milion
ca să mă întrețin la sală să mănânc bine
și să mai și petrec la o bere cu amicii
să îmi vărs amarul
fiindcă nici o femeie nu se interpune
între mine și celălalt ego al meu
să îmi arate ea mie
că ar face aia ar realiza alta
pentru atâta lucru nu e nevoie de
cei șapte ani de-acasă nici nu ai cum
să mai fii sfânt
ce Doamne iartă-mă să mai fac
în asemenea stare de alterare cu o blondă Ciuc
sau Tu și Tuborg prietenii încă nu știu de ce
nu e momentul să mai rămân sentimental
că ajung în urgență la spital
din cauza alcoolemiei de peste 5%
și bleaga mea resemnare bleagă va rămâne
acum și pururea degeaba ar încerca s-o
resuciteze bruna asistentă mult prea cochetă
care îmi face o injecție subcutanată
și nu știu de ce inima mea dintr-o dată
o ia razna de atâta extaz
deși ea-mi injectează calciu și glucoză
inodoră incoloră în ser fiziologic
care mă adoarme apoi instantaneu
un somn de lungă durată fiindcă
m-am trezit abia dupa 18 ore
și deja se schimbase tura
Doamne ferește-mă de balena asta
cu mâini cât picioarele mele

Bodo, de multe poezii nu te-am mai contrat, fiindcă nu știu de ce, dar mi se părea nepotrivit să o fac. Aici, mi-ai dat apă la moară, ori fiindcă am avut cumva aceeași stare din cauză de alterare.

Ela