Ela Victoria Luca

Maria... întruna... :)

Aici, maria este în clar de sfântă noapte, mă citește ca un fel de cărturar dintotdeauna. Mă descoperă în rotund, ceea ce mă onorează. Indianul acela era fără nume și cum îl priveam eu așa, într-una, cu o lumânare aprinsă, privindu-i focul și chipul înnegurat, mă gândeam că \"ochi de moarte\" este ultimul vers ce s-ar potrivi, ca răspuns imaginar la o întrebare imaginară. Mulțumesc pentru limpedele ochi de viață.

Ela

Ce frumos că mă compari cu Vieru, nu m-aș fi gândit, în niciun caz. Și despre versurile cele două, uite că am explicat mai sus, pentru Lucian. E destul de limpede. Voi ieși din tiparele astea desuete, demodate, perimate atunci când nu voi mai avea trup, minte, suflet, Poezie în mine. Promit. Nu scriai tu într-un comentariu anterior pe alt text că ești desuetă? Eu am recunoscut demult că nu mă prinde curentul cel prezent. Nici nu încerc să mă las prinsă. Asta este. Iau doar ceea ce este autentic din fiece lucru și om pe care îl întânesc. Așa sunt eu. Mă vei întâlni, vei vedea cum sunt. Sper. Punct.

Ludmila, mă iartă că am intervenit în final pentru a-ți răspunde. Cred că ai reușit să treci peste timpul măsurabil, în atemporal, în tot ceea ce vibrează în noi înainte de a fi și după ce nu mai suntem. Amprentele. Fiindcă m-ai descoperit cumva altfel azi, mă bucur. Și faptul că ai mers pe fir în urmă, probabil că ceva te-a chemat. Ceva indicibil. Mulțumesc pentru amprenta de lumină.

Ela

aroganți
și atât de plictisiți
ubliabili
plecăm dintr-un loc în altul
fără retro
fără a mai privi înapoi
sau înainte
doar
încă un număr
pe frunte
în șir indian
nici măcar fluturi
ce mor joia
hăul se gândește
la noi
ca la marginile lui

Ela

a se citi mai sus: voit explicită...

Aici ai pășit prima oară, bun venit. Voi avea grijă de urmă. Nu e doar zvon. E autentic. Sentimentul. Și amprenta. Atunci când este, desigur. da, ultima strofă este explicită, voi explicită. Nu știu dacă păcătuiește prin asta, cert este că \"auria sidefie\" este undeva spre înalt.
Mulțumesc pentru această întâlnire.

Ela

Un poem în care singurătatea este refrenul fiecărei zile: \"cartier fără nume al ceții\". Fiecare adevăr aici înscris capătă consistența nisipului de sub pleoape, prea multe dune lasă sufletul să rămână Irod. Copilul cel fără de adormire își leagănă încă \"sufletul cerebros\".
Autodefinit în acest poem \"un fel de viperă atroce
urmărind șobolanul de piatră\", poetul caută \"ca umbra unui anestezic\" simplitatea existenței. Luciditate crudă, \"șobolanul de piatră\" își urmează labirintul sinaptic, nelăsând odihnei loc:
\"seara imită decupaje deja existente
cu totul înspăimântat de cuvintele pe care le-aș putea inventa\"
Până la neputință, sleit de cuvinte și mai ales de cele ce nu se pot cuvânta, \"am lanțuri la picioare și înaintez
pe un drum necunoscut\".

Remarc originalitatea poemului, îmbinarea rațională a metaforelor, personalizărilor și comparațiilor, fără a perturba stilul și linia poetică, fără a atenua afectul, starea și îndeosebi fără vreo disonanță în compoziție și ritm.

\"Căluțul meu orb\" este destinul. Aici doar un semn că eu apreciez acest poem și admir \"creierul - un câine memorând arome\" care a dat sens acestor versuri.


Ela

Albul poeziei în acre se simte roșul omului care o scrie. O trăiește.
Mă bucură să fiu pentru prima oară la Virtualia, înainte de sfârșitul acestui an. Va fi o sărbătoare printre sărbători. A Poeziei.

Ela

\"Dumnezeu moare cu orice secundă fără sens în împărăția fantastică a misterelor
vrei eternitatea dincolo de darul acesta numit viață
cetatea sfântă a ierusalimului nu mai coboară din cer
sensul călătoriei tale devine o înfiorare un fum numărătoarea începe de la doi
pe malul celălalt ochiul icoanei rămâne blând\"

Sensul călătoriei tale este dinspre în-doi-re spre Unul cel ce veghează. Aici, icoana are ochiul spre ceea ce numim viață, cea căreia îi căutăm înțelesul, împlinirea, desăvârșirea. Eternul ne rămâne ca fi de lumină pe acre ne înșirăm precum mărgăritele, până când ne dăm seama că suntem. Și orice teamă de moarte este o teamă de a nu a mai fi vreodată. De a nu mai fi atins de etern.

\"pupilele privesc albastru spre un timp care nu mai este al tău
cineva te îndeamnă hai bea bea bea tot respiră și ultima picătură

nu-ți mai aparții\"

Eu am citit acest poem ca pe o pagină de scriptură. Și îl păstrez. Într-o oră de santal nescrisă.

Ela

Linea, tu ai văzut din ambele părți, așa cum eu am simțit atunci când am scris, paote și pentru că știi că ceea ce înfăptuim, ceea ce suntem se află deja în amprentele pe care celălalt le lasă în noi, și așa mai departe. Un aproape, îndeosebi prietenul din fiecare din noi.

Lucian, nu întâmplător ai ales acele secvențe. :) În ce privește cina, este \"o alta\", cea de care celălalt nu a avut parte înainte, \"alta\" aici are sens de inedit, de unic. Am ales această ambiguitate, care să trimită cititorul și la o cină sfântă. Cea din alt timp. Mulțumesc pentru popas, limpezim apa.

Ela

Întâlnirea cu un om este o întâmplare aici și acum, până la secunda plecărilor-întoarcerilor, este acel timp în care lași o amprentă de tine în el. Și de aceea fiecare fapt aș tău are o anume relevanță. Realul este și în noi. Nașterile, ca și pieirile, sunt și ele amprente, urme, rămân undeva. Primește-le, firescul lor e în noi.

Ele

Ea balansează lumea în piatră
coborând pe lacrima unui crocodil
timpul desmărmurit
e frumoasă ca o întoarcere
a lutului în palme
și niciodată
genunchii săi nu cunosc
îndoirea spre nicăieri

expoziția se închide
la ceasul rotilelor alunecând
pe măslinul desfrunzit

el are doar brațul
din acre îi cresc versuri
și face din piatră
inimă înserată

Adri, expoziția și darul tău de sâmbătă mi-a inspirat \"Sculptură neterminată\", cu atât mai mult cât a atins o altă imagine din acea zi, o altă scenă a vieții și o altă expoziție. Mulțumesc, discret am lăsat instantaneele nearătate lumii. Acea sculptură a femeii în scaunul cu rotile mi-a reamintit îngenuncherea și mi-a descoperit alte sensuri.
Eseul tău are eleganța mâinilor creatoare.

Din el decupez ceea ce mă atinge:

\"Apuc binoclul, flămind de imagini ,caut muntele de sticlă.
Stiu, el nu există decit in imaginația mea subminată .
Poate de aceea nu ma supară cioburile sticloase care taie
talpile pina la singe, infurind crocodilul de gardă .
In momentul acela ințeleg ca nu mai e nevoie de
metafore, ca lucrurile au simplitatea plaselor
de păianjen in care marile nenorociri se petrec
intr-un plan bidimensional dominat de un unic păianjen programat sa ucidă.\"

Ela

\"mi-aș tăia mâinile dacă aș ști că în felul acesta s-ar rupe firele argintii cu care suntem legați de interfața asta numită realitate
și am lăsa în urmă două eboșe\"

Și mi-aș face trei întâmplări care să îmi lase nesperiate nopțile, zilele, colindând nestingherită printr-un poem ca printr-un lan de floare de soare. Și atunci când nu o să mai găsesc loc pentru doi, voi deveni egoistă și voi locui în singurul loc unde nu încap nici eu.

\"în câteva secunde o să pun jos ceașca de cafea creionul lângă o să încep numărătoarea inversă tu scrie bilețelele de adio\"

Eu am scris, l-am trimis, acum o \"șterg de aici\". Hai cu mine, poezie.

Ela

Șepuirea și înveninarea ia chip și fel. Și într-o bună zi devii imun, fiindcă știi cum ești în tine. Lumina nu poate fi mușcată. Și îngerul rămâne în palma cea dreaptă, așa cum îl simți și tu. Mulțumesc.

Totul începe cu o lacrimă adunată într-un poem, în care nimci nu perturbă frumosul cules în zori. Și de aceea, totul se va sfârși într-o lacrimă, printr-o adormire de lumină. Eu ascult cum lacrima se pierde prin lanul de oameni.

Semn de frumos,

Ela

\"nimeni nu a compus încă
anestezia completă
pentru inimă și orchestră\"

Concert pentru doi timpi si doar o iubire, cea care cinta din bratul sting, ca si cum inima s-ar opri la un moment dat, cind cade cortina. Reinventarea unei rol din care sa poti iesi fara sa:

\"regret că te cunosc
și vreau să te reinventez
ca pe un mecanism medieval
pentru dat timpul înapoi
mă sufoc în acest batiscaf al poeziei\"

Imi place regia, alt teatru, un scenariu la indigo:

\"singura soluție
va fi să derulăm istoria toată
și să montăm doar scenele\"

Cunoscute doar de ei doi. Si spectatorii privesc ca si cum s-ar afla in alta lume.

Ela

Picuri de poeme-contemplatie, fire de margarit-cuvinte, voi infirati apele in pinze de frumos, eu va las amintirea unui vint necurmat:

fire de apa
deseneaza pamintul
vintul tace alb


Drag, Ela

În această seară am prins emoția de mână, am adus-o în primul rând în sala de spectacol, fiindcă prezentatorul Bogdan Gagu, în eleganța sa și în tremurul cu care a deschis fiecare moment al artelor, trebuia să o vadă, să o simtă, să o înțeleagă, pe ea, emoția noastră de a fi cu el, și cu emoțiile lui.

Iar seara a fost o incandescență: cântec, dans, prezentare de arte, umor, îmbinate și acordate de regizori și prezentator în așa fel încât trecerile dintr-un moment în altul să nu poată fi decât trăite.

Surpriza mea, și cred că și a celor de pe poezie.ro prezenți la \"atacul al treilea al artelor\", a fost seria de Scenete umoristice interpretate după prozele scurte și exterm de reușite ca și Cuvânt de spirit, ironie, glumă, haz de necaz, inspirație, și cu talent scrise de Sorin Teodoriu. Jocul scenic a fost în acord cu scriitura și cred eu cu ceea ce autorul a transmis prin scriitura sa. Este autentic emoționant să cunoști un pumnișor de oameni și să îi descoperi după un timp într-o evoluție artistică clară.
Felicităril celor ce au lăsat artele să atace pentru a descoperi Talentul!
Dan Simion, ai făcut ca din sămânță acum să vedem vlăstarii.

Cu admirație,

Ela

\"un cuvânt în care să nu ne fie rușine\"

\"undeva era o-ntrebare dar urăsc toate întrebările
poți oricând să greșești iar certitudinea nu se negociază\"

Dalba, tu la Amsterdam scrii despre ceea ce se poate trai Oriunde, in acelasi moment. Daca as fi scris eu acest poem, l-as fi scris la fel, fie ieri, fie azi. Fiindca ceea ce s-a intimplat intre ieri si azi se regaseste identic in ceea ce se intimpla in acest poem.
Si nimeni in afara mea nu a stiut acest adevar. Doar deformari.
Aici, lumea se intimpla. Dincolo Intrebatorul tace. fara lumini...

Ela

Petru, multumesc, eu ascult o impresie si o parere exprimata, vad ce mi se spune, cum mi se spune, cu ce cuvinte, se simte \"pulsul\", intentia etc. Titlul are doar un rol de a deschide sau a puncta o atitudine. De ce sa ma sperie? Cum de te-ai gindit la asta? Si repet: eu nu voia aborda acest mod de a comenta un text. Exista si mult mai incisive, si cu injurii etc. Al tau a fost chiar elegant fata de altele intilnite. iar daca primele sapte versuri chiar nu iti plac sau chiar le consideri \"neprietenoase\" (?) eu rain cu intrebari. Iar asta este deja ceva.
In plus:
- Cind ma refer la etica, nu ma refer la morala, ci la etica mea personala, cea care mi-am insusit-o.
- Interactivitatea are si ea diferite modalitati de acordaj sau dezacordaj. Eu am alt stil de a intra in relationare cu un om.
- Pumnalele? Abia de am pumnisori, crede-ma. Flori: macar de ar fi fost sub forma de cuvinte.
Citeste agale, e un simplu dans. Sau joc. Nu? depinde insa ce semnificatii acorzi vietii, dansului, jocului etc.
Si \"pofte critice\" e o sintagma draguta, desi nepotrivita mie.
Multumesc pentru incercarea de a limpezi lucrurile, cu alt comentariu nu voi reveni.

Multumesc, gabriela, ai descifrat si mitul, vizibil cumva. Ai vazut ca de fapt descoperirea genunchilor e ca si cum ti-ai da seama deodata ca nu mai poti decit ingenunchea, nu mai poti merge. Ca exista pragul intre ceea ce te-a creat, ceea ce esti si ceea ce vei deveni. Si ca materialul brut din care esti constituit uneori are duritatea marmurei, alteori curgerea luminii.
Ma bucura ca ai vazut si sensul Anei. Era foarte usor, era abia atins aici.
Ce limpede vezi atunci cind ochii tai sunt cu adevarat luminati.
Multumesc pentru statuie. Eu am vrut sa atasez la text o foto cu o statuie a unei femei fara genunchi... dar am ales in cele din urma sa las doar versurile. Ca o sculptura neterminata, omul, poezia, clipa.

Ela